Panait Istrati: marea, o aventurā între Orient şi Occident

LILIANA ȘOMFĂLEAN

Lungul drum parcurs de românul Istrati între cātunul Baldovineşti, suburbie a Brāilei, port la Dunāre şi Paris, unde va deveni la 39 de ani scriitor francez odatā cu publicarea primei sale povestiri Chira Chiralina, nu începe din întâmplare pe mare. Contemplarea Dunārii a încurajat la copilul apoi adolescentul visātor dorinţa de evadare spre larg, spre necunoscutul pe care vrea sā-l stapâneascā aşa cum vor cāutātorii de aur preţiosul metal. Aurul sāu e pāmântul “Tot pamântul! Toate frumuseţile lui!” la care crede cā are dreptul orice muritor.

Necunoscutul i se va arāta lui Adrian Zograffi, alter-ego-ul sāu, într-o zi de iarnā friguroasā şi cu lapoviţā la Constanţa, unde personajul vine cu trenul de la Brāila ca sā-şi întâlneascā un prieten caruia-i mārturiseşte dorinta sa de a pleca în Egipt:

La o cotiturā, marea apāru pe neaşteptate în faţa lor, cu valuri mari spumoase. Din vârful platoului pe care se gāseau, privirea îmbrāţişa mei mult de jumātate din orizontul întunecat care se confunda în depārtare, cu marea şi mai întunecatā. Zgomotul valurilor sparte nu le ajungea la urechi decât în intervale impresionante. Adrian, în ciuda gândurilor sale triste, se opri, emoţionat de toatā aceastā câmpie neagrā şi mişcātoare.
– Ce simţi? Întreabā Sotir, care voia sā cunoascā omul de la prima impresie.
– Aş vrea sā fiu deja pe vapor şi sā mā vād înconjurat de ape.
– Nu ţi-e fricā?
– Nu, nu mi-e fricā! … N-am crezut niciodatā cā pot exista orizonturi atât de vaste, atât de îndepārtate, şi cred cā în larg cercul trebuie sā fie grandios. Sā te gāseşti aşa, pierdut zile şi nopţi pe un vapor! Nu crezi cā e un spectacol de neuitat? (Pescuitorul de bureţi)

Efectul pe care-l produce marea asupra tânārului Adrian emoţia pe care o resimte în faţa imensitatii sale şi mai ales în faţa promisiunii de a descoperi noi orizonturi, noi splendori vor fi evocate în mai multe texte, dintre care douā poartā numele mārii atât de des numitā şi care va deveni a lui: Mediterana. La bordul pachebotului Dacia (care fācea la începutul secolului XX legātura între Occident şi Orient. Cāci pasagerii veniţi de la Paris sau de la Londra cu Orient-Expresul se îmbarcau pentru traseul Constanta – Constantinopole – Pireu – Smirno – Alexandria) Adrian Zograffi se gândeşte la norocul sāu: “Voi trāi o poveste; eu, zdrenţārosul nāscut dintr-o spālatoreasā şi care n-are nici mācar un paşaport şi nici cu ce sā-şi plāteascā 8 zile de Libertate! Sufletul meu va vibra de o mie de emoţii nobile pe care nu le-aş fi cunoscut niciodatā dacā aş fi lâncezit la Brāila! Nu e oare asta o primā mare cucerire a spiritului meu însetat de necunoscut? (Mediterane. Rāsārit de soare)

Este începutul unei aventuri care începe în decembrie 1906 şi se va sfârşi în ajunul primului rāzboi mondial, mai mult de 6 ani de “feerie mediteraneanā” cum o va numi Istrati în 1934, anul apariţiei acestui volum. Vor fi cālātorii care il vor instrui pe Adrian despre civilizaţiile ţārilor mediteraneene strābātutā şi-i vor oferi, în acelaşi timp, ocazia de a-l regāsi pe Mihail, prietenul întâlnit la Brāila, sau pe aceea de a cunoaşte o lume interesantā, oameni care-şi vor expune în faţa ochilor tânārului cālātor existenţa plinā de speranţe şi de dezamāgiri, sufletele frāmântate ca sā-l facā sā înţeleagā viaţa.

În ciuda încercārilor, aceastā aventurā existenţialā se înscrie sub semnul soarelui şi a “marelui albastru” al mārii şi al cerului. Când peregrinārile sale vor trebui sā ia sfârşit, va trebui sā renunţe cu tristeţe la vise, sā se întoarcā în ţarā şi sā regāseascā un climat şi un anturaj ostile.

“Oare când voi mai avea ocazia sā evadez spre zārile cārora le-am încredintat atâtea speranţe? Iatā-mā la douāsprezece ore de nefericitul meu ţinut siberian în care nu era loc pentru visele şi planurile mele unde mahalaua mā aştepta sā rîdā de mine iar biata mea mamā sā-mi ţinā aceleaşi discursuri despre însurātoare” (Mediterana. Apus de soare)

Disperarea lui e cu atât mai mare cu cât trebuie sā-şi mārturiseascā decepţia, strigându-i parii, “aceastā altā parte a sufletului (sāu)”: “O Mediteranā! Nu te mai iubesc” Cāci pentru el Mediterana e rāspunzātoare de moartea Prietenului Mihail: “Trei ani la rând ţi-a cerut un adāpost mic însorit. I l-ai refuzat, tu, atât de generoasā cu pāduchii şi cu şerpii, fiinţa rarā, a cārui şedere pe pāmânt e din acelea care justificā şi corecteazā greşelile creatiunii, el n-a putut gāsi un colţ umil sub soarele tāu ca sā-ţi încālzeascā oasele îngheţate de boalā! (Moartea lui Mihail. În Mediterana. Apus de soare).

Adrian îşi va regāsi marea, marea ţārii sale, mare nenumitā la început pentru cā era un simbol al aşteptārii, al speranţei, al visului. Acum va putea sā o numeascā cu numele ei “Marea Neagrā,” pentru cā ea i-a fost mormânt lui Mihail.

Volumul Mediterana. Apus de soare marcheazā sfârşitul aventurii orientale şi începutul unei alteia, cea occidentalā, care va începe într-un alt decembrie, cel al anului 1913, atunci când Adrian Zograffi va hotārî sā plece la Paris.

Între 1913 şi 1914 Istrati face prima lui cālātorie în Occident. La Paris, el va fi oaspetele cizmarului Georges Ionesco. În subsolul prāvāliei acestuia, pe strada Colisée nr. 24, câţiva ani mai târziu, va urma o altā aventurā: cea a scrisului.

Lasă un răspuns