Panait Istrati – Dialogul sinelui cu lumea

CORNEL MUNTEANU

Fericitā revelaţie are cititorul ori de câteori ia contact cu un scriitor care i se oferā cu generozitatea şi sinceritatea unui semen de-al sāu, aşa cum s-a dāruit scrisului Panait Istrati. Un proces involuntar se desfāşoarā între opera scriitorului şi starea de lecturā a cititorului ei, proces care reface, în fapt, un raport de fuziune fracturat cândva prin înaitarea primului în culturā şi retragerea celui de-al doilea în universul existenţial suficient sieşi. Rare sunt cazurile când referenţii unei cārţi, autorul, naratorul şi cititorul, sā se întâlneascā în chip fericit în operā, dejucând apartenenţa unei subiectivitāţi extreme în favoarea unei obiectivitāţi care îi antreneazā deopotrivā. Opera, prin limbajul ei durabil, favorizeazā în cazul Istrati întâlnirea spontanā a colaboratorilor ei, despārţiţi o vreme, un soi de regāsire a semenului în perimetrul aceleiaşi stāri existenţiale. De fiecare datā când creaţia unui asemenea autor iese în întâmpinarea unei stāri a ceva ce aşteptām şi considerām cā aşa trebuie sā fie, obişnuim sā etichetām un astfel de autor în categoria “marilor scriitori”, momente rare care ne dau dreptul la jubilaţia în pacea lecturii pentru propria-ne regāsire. Faptul meritā cu atât mai mult subliniat cu cât experienţa biograficā a creatorului respectiv esenţializeazā la nivelul operei şi particularizeazā din experienţa frustrantā a cititorului momente de vocaţia umanā superioarā. Nu cumva traiectoria de la sine spre lume rāmâne o formā sublimā de recuperare a existentului spre lumea dinlāuntru pentru ca, ulterior, sinele sā dāruie lumii adevārurile universal-valabile? Dacā în cazul destinului istratian “nu arta, ci viaţa este vocaţia lui” (J. Louis Bory) (subl. n.), existenţele paralele (biograficā şi artisticā) rāspund unui larg umanitarism capabil sā cuprindā întreaga lume în braţele sale. Pentru autorul Chirei Chiralina a crede în artā, cā o formā de refulare a livrescului, nu constituie un prilej de etalare orgolioasā a unor principii redundante unui crez artistic, ci echivaleazā cu credinţa nedezminţitā în om, în vocaţia sa primordialā şi în valoarea sa pluridimensionalā. Am face o impietate dacā i-am judeca opera doar ca rezultat estetic şi nu ca o însoţire de planuri între om şi artist.

Expresie a Das-einului heideggerian, desemnând statutul fiinţei ca fiind (acel ens cogitans, ens volens şi ens amans, dupā Max Scheler) umanismul lui Panait Istrati nu produce numai o deschidere plurivalentā în plan structural estetic, ci şi identificā un anume tip uman cāruia actul creaţiei îi dā curajul de a se expune pe sine, pentru a se putea numi sinele tuturor. Sintagma circumscrie aici vocaţia ontologica a iubirii umane, de neocolit într-o posibilā istorie a mentalitāţilor, cu rādācini în ontologia afectului. Nu este vorba de un umanism de tip reflexiv, preţios înhāmat de trena aforismului filozofic la parada lozincarā a vremii, ci unul care izbeşte direct din faţā, fārā ocolişuri şi popasuri de fast. Scriitura devine pentru Panait Istrati puntea de legaturā între lumea sinelui şi lumea semenilor sinelui. Poate de aici, din aceastā rāsturnare de raporturi între om şi artist, vine renunţarea la limbajul metaforic, încifrat de sens, atunci când cuvintele unei limbi n-au puterea şi nici largheţea exprimārii sentimentelor umane. În acest caz, Istrati nu epateazā în filozof, de dragul dialogului platonician, nici în om de ştiinţā ca Rousseau, ci ia statura unui oriental de la porţile Dunārii, pentru care simplicitatea şi bunul simţ sunt cārţile de vizitā oriunde şi în orice posturā te-ai afla. Deontologia unui asemenea scriitor de temperament etic transpare şi la nivelul personajelor în care s-a întrupat scriitorul. Forţa cu care eroii se contamineazā de aceastā largheţe sufleteascā pentru semenii lor a imprimat şi scrisul istratian un destin pe māsurā. Departe de a fi o scriiturā şlefuitā, îndelung cāutatā, sublimând calvarul existenţial într-unul scriptologic, tehnica lui Panait Istrati revendica expresia frustā, comunā oricārui om de rând pentru care arta şi-a deschis baierele spiritului, ca o regāsire a propriei fiinţe.

Coordonatele care cricumscriu omenescul în opera istratianā prelungesc bucuria interioarā existenţialā în vraja subtextualā a unui condeier strālucit, care a slujit fraţilor sāi fārā bravurā şi declaraţii patetice. Paleta spaţiilor ontologice care adunā elementele constitutive ale concepţiei umaniste, dā epocii sale o largā respiraţie pe toate canalele de comunicare. Vorbind la nivel temperamental caracterologic, PANAIT ISTRATI oferā în CUM AM DEVENIT SCRIITOR (Ed. Scrisul Românesc, 1981) traiectoria sinuoasā a unei vieţi martirice, fārā a pierde nimic din curāţenia ei interioarā. Cāutarea privirii aproapelui, a prietenului sāu Mihail, a mamei lāsatā în aşteptarea fiului, a tutorelui sāu spiritual Romain Rolland, identificā un umanism psihologic de mare profunzime, peste care troneazā testamentar cuvintele mamei. Complexul jungian anima, sub tutela cāruia copiii menţin legātura cu mama, face pereche bunā aici cu entuziasmul – ca formā a iubirii, din maieutica lui Emil Cioran: “Cautā sā fii cu oamenii, pe acolo pe unde te duci. Nu te lāsa prins de mânie şi iubeşte pe om oriunde te-ai afla. “(Cum am devenit scriitor, p.122). De aici şi pânā la conjuncţia copilāriei, adolescenţei şi maturitāţii, umanismul lui Panait Istrati înfiripā arborescent iubirea, prietenia, caritatea şi bunāvoinţa. Dacā întâmplarea fericitā a fācut ca acest împātimit cāutātor de suflete sā şi scrie, concepţia lui despre artā, inevitabil, poartā aceeaşi pecete a umanismului de esenţa psihic-moralā: “Arta mea cea mai bunā, prietenia, apoi pasiunile mele”. E aici nucleul unui umanism etic-profesional, prag esenţial al clasicitaţii  operei lui Istrati, dincolo de care opera se întâlneşte cu conceptele  estetice primare de Bine, Adevār, Dreptate. Abia când scriitorul îmbrāţişeazā aceste trei dimensiuni, el îşi meritā şi statutul de erou al propriei creaţii. Aici se întâlnesc agenţii  auctoriali, în distribuţia rolurilor lor narative, autor (narator – martor – confesor) şi lectorul (regāsibil în dihotomia erou-martor). Inclusiv  gestul sāu de a-şi revendica poziţia în Pantheonul literelor româneşti trādeazā în esenţā dragostea pentru pāmântul, limba şi neamul, care i-au dāruit sentimentul sublim al iubirii de oameni. În plus, aşa cum spunea şi Mihail Sadoveanu, gestul sau de a deschide literaturii universale o filā şi pentru cea românā e unul umanitar, în numele cāruia Istrati n-a fost decât mesagerul sufletului şi cugetului de la Dunāre: “Acestor oameni (…) le voi spune cā majoritatea eroilor sunt români, ori din România (…) cā aceşti eroi au gândit şi au grāit în sufletul meu timp de ani îndelungaţi în româneşte, oricât de universalā ar pārea simţirea lor redatā în arta.” (op. Cit., P.376).

Erosul istratian este, poate, terenul cel mai fertil al dialogului sinelui cu lumea, paliativ coagulant al diseminārii epicului. El respinge principiul senzualitatii puerile, salvându-şi eroii de la o cādere neputincioasā în faţa demnitāţii idealului superior. Cosma îşi motiveazā poziţia în fruntea haiducilor dintr-o perspectivā a omului demn în latura sa afectiv-sentimentalā. Acceptarea intruziunii Floricāi ar însemna renunţarea la un ideal mai nobil pentru care sunt puse în joc mai multe destine umane (Cosma); Mama Chirei îşi educā fata şi pe Dragomir în numele aceluiaşi crez al pāstrārii curāţeniei morale, chiar dacā viaţa impune alte reguli, de derogare de un anume cod etic.

Evadarea, nestāvilita cāutare şi peregrinare a eroilor istratieni au la baza un sistem mai larg de cuprindere a umanismului. Dorinţa de libertate, de neîngrādire a spiritului, trimit eroii în cunoaşterea unei lumi care-i formeazā. “Complexul Golescu” de la începutul secolului al XIX-lea, sub auspiciile cāruia se dezvoltā la noi o întreagā literaturā jurnalisticā, este redimensionat de itinerariul eroilor lui Istrati, recuperând ruptura de tradiţia cālātoriilor românilor în lumea apuseanā. Dacā scopul lor este cu bātaie lungā, pentru înţelegerea sufletului românesc şi întārirea lui în integritatea moral-psihicā, jurnalul istratian se naşte din necesitatea unei autoscopii: “Astāzi nu-mi pare rāu c-am trecut prin ce-am trecut; numai aşa am putut cunoaşte fiinţa omeneascā pânā în adâncul ei. Şi dacā am rāmas bun, cu toate cā am îndurat atâtea, e numai pentru ca sā pot aduce un prinos celui care a fāurit  bunātatea-singura îndreptāţire a vieţii” (Dragomir). Chiar când prea firavul Adrian îşi cere dreptul la cunoaştere în plecarea lui Stavru sau cu tatāl în Bārāgan, plecarea lui are şi o altā consecinţā, cea a iradierii în exterior a binelui, cinstei şi nevinovātiei cu care contamineazā eroul pelerin. Barba Iani poartā cu el o înţelepciune care focalizeazā principiul  suveran al perenitāţii Binelui: “rāul moare odatā cu omul care l-a fācut, binele sālāşuieşte şi dupā ce piere omul cel bun” (Dragomir). Divinul în concepţia eroilor şi-a pierdut aura de tabu atât timp cât rostul omului pe pāmânt este sā îndure tributul destinului efemer. Modul cum Moş Anghel îsi afişeazā atitudinea antideistā ipostaziazā o dimensiune parodicā, în numele cāreia un posibil Dumnezeu n-are nimic comun cu omul în zbaterile lui. Adevārul existenţei trecātoare, accepat ca un dat al destinului, pune eroul în faţa legitātii supreme şi-l face cât se poate de obiectiv. Deşi în pragul morţii, gestul sfidātor rascumpārā deschiderea spre viaţā: “Dar ia spune-mi atunci dacā tu ai putea crede într-un Dumnezeu care-i ucide nāprasnic unui pārinte toţi copii, doar aşa ca sā-l încerce. Ar trebui sā aibā o inimā de adevārat tâlhar!” (Moş Anghel). De aici vine şi cutezanţa eroilor lui Panait Istrati în acceptarea morţii. Pasionalul cedeazā teren cugetului, singurul în drept sā menţinā fiinţa umanā verticalā, discreditând moartea din rolul ei tutelar, în cazul lui Anghel şi Cosma. Conceputā dintr-o neputinţā, cândva, şi acceptatā prin însāşi dialectica antinomiilor viaţa-moarte, eroii adoptā faţā de moarte o înţelegere demnā care ignorā efemerul şi aduce un soi de seninātate eliberatoare. Testamentul lāsat de Moş Anghel lui Adrian poartā în subsidiar transferul de umanism dinspre sine spre semenii sāi, o speculaţie peripateticā nāscutā din nevoia de a cunoaste: “Sā-ţi întorci faţa de la desfātare, sā-ţi înābuşi glasul cārnii, care putrezeşte şi sā te-avânţi cu tot sufletul în nemārginirile gândirii” (Moartea lui Moş Anghel).

Generozitatea cu care Adrian se oferā ca partener de idei şi dialog unor oameni (Starvu, Codin, Anghel) atestā un umanism al prieteniei complementare. Absenţa unor oameni care sā le înţeleagā rosturile şi cāutārile se completeazā înduiosātor şi spontan prin inocenţa vârstei copilului, ce primeşte astfel girul ieşirii în viaţā. Rostuit dupā configuraţia destinului istratian, Adrian se expune lumii cu dezinvolturā şi curaj încât, devenit un subsitituent al unei lumi care n-a decāzut întru totul, el este mesagerul relaţiilor armonioase, calde şi sincere între prieteni. Corespondenţele intime între eroi, încrederea oamenilor din jurul sāu, asigurā lui Adrian rolul de trezorier al bucuriilor şi durerilor trecerii prin viaţa a celorlalţi.

O coordonatā mitologic-filozoficā a umanismului e acceptarea suferinţei cu rol de catharsis, în genul conflictelor tragice clasice. Durarea aduce oamenii mai aproape unii de alţii şi-i uneşte în bunātate, cinste, le dā o formā de jubilaţie în numele unei libertāţi colective: “Cultul durerii umple sufletul nostru de duioşie, adânc mângâietoare (…) ne dā putere şi libertate” (Cum am devenit scriitor, p.105) Cosma, Moş Anghel, înţeleg şi acceptā dualitatea existenţei (viaţā/moarte, bine/rāu), iar revelaţia cā una din dimensiuni îi dominā potenţeazā tragicul, de unde şi resemnarea neîmpācatā. Incompatibilitatea eu-lume-viaţā atrage dupā sine stigmatul unui sincer şi nostalgic sentiment uman al scriitorului, nicicând ajungând sā dāruiascā totul lumii sale: “cea mai mare greşeala a noastrā e cā prea mult alergām dupā fericire pe când viaţa rāmâne nepāsātoare la dorinţele noastre (…) eşti sortit fericirii sau nenorocirii înainte de-a ieşi din pântecele mamei” (Moş Anghel)

Departe de a “vedea în actele generoase ale eroilor(…) ceva fācut, ceva impus din afarā” (dupā contestārile lui Al.Oprea) literatura lui Panait Istrati urmeazā propria mişcare interioarā a autorului, înzestrând umanismul dialogului sāu cu calitāţile rare ale sublimului şi frumosului uman: “arta este aceea care cuprinde mai multā dragoste, mai multā puritate şi sinceritate. Ea este singura care nu ne înşalā niciodatā.” (Cum am devenit scriitor).

Cornel Munteanu

Lasă un răspuns