Panait Istrati: De ce limba franceză? De ce Franţa?

LILIANA ȘOMFĂLEAN

– Ai fost vreodată în închisoare Adrian?
Nu, niciodată …
Îţi doresc s-o cunoşti! (…)
Un om care n-a ieşt niciodată din ţara lui nu-şi cunoaste nici propria ţară nici pe
celelalte iar cel ce nu şi-a pierdut niciodată libertatea, nu-şi cunoaşte puterile şi nici slăbiciunile sufletului…

Mărturisesc că acest dialog, situat spre sfârşitul povestirii Mihail m-a urmărit adesea. Să ascundă oare cheia pentru Panait Istrati, acest adevărat personaj în romanul literaturii acestui secol, să fi înţeles acesta sensul profund al urării lui Mihail pe care să fi vrut  să o împlinească? Dintr-o ţară în alta, trecând chiar prin închisori –  ale trupului ca şi ale spiritului – Istrati n-a făcut altceva decât să-şi regăsească ţara şi să se regăsească pe sine.

Cum se face că acest vagabond, un amărât condamnat la o existenţă mai mult decât obscură,  în  loc să moară ca un  “Ilustru necunoscut”  sau să îngroaşe rândurile criminalilor, s-a văzut, la patruzeci de ani, în 1924, publicat în celebra colecţie “Prozatori francezi contemporani?”

“Eram nişte bieţi copii în zdrenţe, bolnavi, înfometaţi, hăituiţi. Oamenii şi cerul ne refuzau orice bunăstare materială. Viitorul ne apărea în culori la fel de negre ca şi prezentul. Eram sortiţi să devenim hoţi, asasini. Câţiva dintre noi au şi devenit. Dar cei mai buni, cei mai curajoşi am resistat.

            Cum? Ei bine, graţie descoperirii acestei arte miraculoase care ne învăţa că nu totul este josnicie şi nedreptate în viaţă.”

Aceste mărturii din Artele şi umanitatea de azi i se alătură o alta. În Pentru că am iubit pământul Istrati remarcă faptul că ar fi putut urî, ucide. Dacă nu a făcut-o, spune el, e tot din dragoste. Dar nu dragoste pur şi simplu, ci Dragoste cu literă mare. Căci, se întreabă el, răspunzându-şi: “Cine mi-a umplut capul cu visuri şi inima cu dorinţe, dacă nu Dragostea?”

Dragostea de viaţă, pentru lume şi marile ei valori printre care Libertatea, “singurul bun pământesc căruia trebuie să ştii să-i sacrifici: bani, glorie, sănătate, viaţă. Şi chiar propria libertate”. Tocmai în căutarea acestei libertăţi vor porni cu înverşunare, rând pe rând copilul, adolescentul, tânărul, adultul Istrati, necunoscutul “supus român” Gherasim Istrati şi celebrul scriitor Panait Istrati. De la necunoscut la celebritate – un întreg drum străbătând o ţară şi o limbă: franceza şi Franţa. De ce ? Pentru că şi în acest caz special, ca şi în cele ale Annei de Noailles sau al Elenei Văcărescu sau al lui Beniamin Fundoianu (Fondane) sau al lui Ilarie Voronca – contemporani ai săi – cultura franceză a strălucit ca să atragă şi a dăruit pentru a primi.

Panait Istrati scria în Direttissimo: “Franţa / a fost/ Totdeauna privită în Orient ca o amantă ideală” fără să  explice de ce. Să fie vorba de încă un mod de exprimare excesiv caracteristic împătimitului Istrati? Pentru el, care strângea cu dragoste la piept cărţile ca pe nişte fiinţe iubite, este evident că drumul spre Franţa a început, a fost posibil, graţie acestei pasiuni pentru cărţi. Încă o Dragoste care, spune Mircea Iorgulescu “nu îl îndepărtează (…) ci îl apropie de lume” (1)

Pasiunea de a vedea şi a învăţa mi-a fost mai puternică decât teama de foame” va scrie el în ajunul lui 1921, în celebra (scrisoare) confesiune destinată lui Romain Rolland.

Lectura şi vagabondajul pe malurile Dunării, în balta Brăilei, prin ţară şi prin lume au fost primele manifestări ale personalităţii acestei făpturi destinată la naştere mai degraba să “putrezească” în orăşelul său pierdut la porţile Orientului. Dacă nu s-a întâmplat astfel <<vina>> să fie a lui Mihail, cel pe care îl numeşte cel mai bun prieten al său şi care, venit din necunoscut i-a trezit pofta de necunoscut? Da şi nu. Da, pentru că împreună vor face mare parte din primele călătorii mediteraneene ale lui Istrati. Nu, dacă e vorba de Franţa. În acelaşi text, Direttissimo, Istrati afirmă că Mihail s-a împotrivit dorinţei sale de a merge în Franţa, atrăgându-i atenţia că nu se va putea descurca singur necunoscând limba şi că Occidentul “deşi are aziluri de noapte, este mult mai nemilos cu vagabonzii decât Orientul  unde nu găseşti aşa ceva.”

Caracteristic însă “rasei” sale era să alerge, vrând să îmbrăţişeze lumea întreagă, în căutarea a ceva care să fie pe măsura iubirii sale. Să ne amintim de prima sa călătorie clandestină pe vaporul Dacia care-l ducea spre Egipt. Ce fericire, ce extaz al libertăţii de-a porni la cucerirea lumii! Pentru el aceasta însemna o primă mare tentativă de a se elibera de multiplele închisori ale vieţii sale: şcoala şi profesorii sbiri, patronii exploatatori, chiar dragostea mamei din cale-afară de supărătoare pentru că se punea de accord cu părerea mahalalei asupra viitorului fiului său. Libertatea însemna să fugă de tot ce e comun, de banalitate, de urât pentru a găsi Frumosul, o altă valoare-călauză.

Sufletul îmi va vibra de mii de emoţii nobile pe care nu le-ar fi cunoscut zăcând la Brăila. Nu însemna oare aceasta o primă mare cucerire a minţii mele însetate de necunoscut?” va scrie el în Pendant la traversée, povestea acestei prime călătorii pe draga lui “Întinsă albastră” în 1906. Să nu  fie pentru fiul sărmanei spălătorese Joiţa “o altă viaţă decât aceea menită tuturor zdrenţăroşilor clasei sale?” Ba da. “Ea m-a atras, această viaţă mă purta acum spre ţinuturi necunoscute, dorite, demne de a fi văzute” va mărturisi el în acelaşi text.

A ascultat şi de sfaturile lui Moş Căzătură, filosoful în zdrenţe din taverna lui Kir Leonida, sprijinul său moral în vremea când, băiat de prăvălie, era supus tiraniei casierului: “Ai toată viaţa înainte. Pleacă dacă ţi-e inima grea, du-te în altă parte, străbate pământul. Dar speră mereu în ceva mai bun.

Aceasta speranţă în ceva mai bun pentru el, pentru toţi obidiţii l-a caracterizat întotdeauna pe cel ce va deveni “vântură-lume” din dorinţă şi din revoltă. Istrati nu se putea în nici un caz mulţumi cu ceea ce-i oferea orăşelul său, cu ceea ce au crezut că au hotărât zarurile naşterii sale. El se vedea, la fel cu alter-ego-ul său Adrian Zografi “… neânţeles, izolat în acea mahala a Brăilei ca într-o Sahară a spiritului uman, fără vreo călăuză, fără vreun prieten singur ca să geamă, singur ca să se bucure. Pentru el, a da din coate << a-şi crea un loc de seamă în viaţă >> era o idee banală, vulgară, aproape nesăbuită, o luptă absurdă care preocupa lumea, dar care nu-l atingea!”.

Neputând să evadeze imediat prea departe, Istrati evadează în lectură găsind în cărţi o primă confirmare a îndoielilor sale: viaţa nu înseamnă doar mizerie fizică, morală si spirituală, ea înseamnă mult mai mult şi altceva” (2). De ce să citeşti şi să te instruieşti atât, îl întreabă atunci familia, logodnica, vecinii? “E chiar periculos să ştii prea multe,” se spune pe bună dreptate la Bucureşti … se zice că asta te face să visezi la un ideal. Şi tot Leana, logodnica lui Adrian va trage concluzia: “Nu există nici un ideal”.

Ba da, va hotărâ Adrian-Panait; există un ideal, idealul său: să nu se lase influenţat, să nu facă compromisuri, să rămână el însuşi respectând Dreptatea, Fraternitatea, Gândirea Generoasă. Bineînţeles el ştie că “Orice cucerire adevărată se obţine cu suferinţă, propria sa suferinţă, şi cea a mamei sale, mai ales. Dar, care nu vrea pentru “stomac decât o bucată de pâine, dar pentru ochi (…) lumea întreagă” îşi pune şi va pune şi altora o întrebare devenită adevărată obsesie: “Omul superior va fi într-o zi biruitor în faţa mediocrităţii, a morţii, a neantului etern?”  Va trebui să găsească răspunsul. Şi îşi va părăsi mama, oraşul şi ţara luându-se de piept cu dispretul societăţii faţă de sărmanii porniţi să cucerească lumea, bieţi Nebuni.

Nenumăraţi sunt cei care pornesc la drum luntraşi nebuni. Numai câţiva ajung”, va spune el mai târziu tot în Pentru că am iubit pământul. El va fi dintre cei care ajung. Cu ocazia primei călatorii în Egipt, în 1906, în cabina telegrafistului, semnalul ce marca miezul nopţii dat de Turnul Eiffel îi apare ca simbolul însuşi al vieţii şi al solidarităţii umane. Turnul Eiffel … Parisul în spaţiu … să fi fost primul magnet care l-a atras spre Franţa ca  unică soluţie a salvării de sine?

Franţa – ţară a autorilor săi preferaţi!

Limba franceză – “marea nostalgie a adolescenţei (sale)!” În aceasta limbă îşi va scrie, câţiva ani mai târziu, cu o savoare celebră de atunci aceste amintiri: “ … zilele de hoinăreală şi de foame alternau cu lectura pătimaşă a Haiducilor, a lui Dreyfus în Insula Dracului şi mai ales a lui Rocambole, care mă făcea să fur ouă din cuibarele nepăzite şi pe care le dam în schimbul fascicolei cotidiene a minunatului Rocambole.” De la Rocambole n-a avut decât un pas de făcut ca să-i descopere pe Balzac, Hugo, Voltaire, Rousseau, Zola … şi printre alte capodopere, acel “tandru Jack pe care <<păduchiosul>> Mihail îl citea în original, în plăcintăria unsuroasă  a lui Kir Nicola, unde l-am întâlnit pentru prima oară. Jack se află astfel asociat celei mai frumoase prietenii, în zorii vieţii mele celei noi”, sfârşeşte el acest paragraf al interviului său cu Frédéric Lefévre.

O viaţa nouă însemna pentru el să străbată “lungul drum dintre cătunul Baldovineşti şi Cetatea-Lumină”. Este un drum care nu se măsoară în kilometric, căci nu distanţele, nu depărtările l-au speriat pe genialul nostru vagabond; este un drum care are toate dimensiunile îndrăznelii, eroismului: Baldovineşti – cătunul necunoscut împotriva Parisului, capitala lumii; Panait Istrati – biet pitic împotriva unui uriaş. Elanurile sale, însă, nu trebuie să “abdice în faţa nimicniciei”. Se va lansa cu disperare la chemarea “amantei ideale” ca “atâţia alţi hoinari visători”. Pentru a ajunge să-şi depună ofrandele pe altarul “marii zeiţe, Literatura, din Cetatea Lumină, va trebui să străbată propria-i Sahară de foame, frig, boală, mizerie, închisoare, singurătate şi moarte. Şi de ce nu, va avea nevoie de voinţă (deşi nu-i plăcea acest cuvânt) pentru a-şi urmări idealul: propria perfecţionare, propria ameliorare etică, umană pentru a  contribui  la  perfectibilitatea universală. Pentru a reuşi acest lucru, strigându-şi în acelaşi timp lumii întregi adevărul de iubire şi de revoltă, limba română şi greaca nu-i mai sunt de ajuns. Va învăţa “frumoasa limbă internaţională”, cum numeşte el franceza. Cum a reuşit, după lungi încercări deşarte cu Mihail? E un episode cunoscut. Dar să-l ascultăm povestind-o încă o dată în limba de adopţiune, prima sa limbă de mare scriitor. “Iau taurul de coarne (…) Patru luni de schimnicie! Când mă trezii la realitate, în jurul meu pereţii erau acoperiţi cu fişe, găuriţi peste tot cu ace, dicţionarul ferfeniţă şi în buzunarul meu doar un singur franc elveţian.”

Învăţarea noii limbi are, bineînţeles, un interes practic imediat: va putea să se facă înţeles când va căuta de lucru în acea Elveţie neutră a anului 1916 în care s-a hotărât să plece pentru a scăpa de “hora” în care se “pregăteşte să intre” ţara sa. De altfel, va avea, graţie eforturilor depuse, un prim success: “Primul om cāruia mă adresez în noua mea limbă, fu olandezul Greuse, antreprenor şi tuberculos de multă vreme. Mă angajă deândată, dar îmi spuse zâmbind: “Dragă, domnule, dumneata vorbeşti ca-n cărţi!”

Dar limba franceză este, pe lângă acel “ciripit a cărui armonioasă melodie (îi) suceşte minţile”, mai ales limba care-îi “permite să zboare spre marile înălţimi”, cum îi spunea Adrian prietenului său Samiolă Petrov. Ea îl va face să nu se mai simtă ca altădată alături de Mihail, ca “un ţânţar pe lângă un elefant”.

Ţânţarul va deveni elefant. Dar câte eforturi! Câte îndoieli! Câtă neîncredere?  “Ce atâta tevatură pentru un nebun care blodogoreşte două vorbe în franţuzeşte?” îl întrebau vecinii de pe rue Colisée, nr. 4, la Paris, pe cizmarul Ionescu … Cât despre el se va plânge de nenumărate ori de-a lungul anilor, de “sărăcia vocabularului sāu” francez:

– la 12 martie 1921 – scrisoare către Romain Rolland: “ … (mi-s) cuvintele atât de sărace, vocabularul atât de redus!”

– la 31 martie 1921 – scrisoare către Romain Rolland: „ … Dorinţa mi-e prea mare, iar mijloacele neputincioase …”

– la 16 iunie 1922 – scrisoare către Romain Rolland „ niciodată nu-mi va fi mâzgăleala la  înălţimea  iubirii  mele  şi niciodată nu mă va răsplăti arta pentru tot ce-am suferit pentru ea … „, „o limbă pe care sunt departe de a o poseda, ceea ce este chiar un tupeu din partea mea.”

– la 11 decembrie 1922 – scrisoare către Romain Rolland: „Sunt obsedat de ideea că am făcut rău când m-am apucat de scris.”

Dacă în 1933 această frază din Prefată la Adrian Zografi: „Căutam un instrument rudimentar care trebuia să-mi servească pentru a mă înţelege cu colegii mei zugravii elveţieni. M-am trezit cântând dintr-un fluier cu sunete vrăjite”, ne face să ne gândim la faptul ca Panait Istrati va deveni conştient de progresele sale în limba franceză, este de netăgăduit că foarte adesea el s-a simţit un intrus în literele franceze. Iată o dovadă: o altă scrisoare adresata lui Romain Rolland, cea din 27 nov. 1929. În acel moment publicase deja Kira Kiralina, Moş Anghel, Haiducii, Domniţa din Snagov, Mihail, Neranţula, Ciulinii Bărăganului: „Doamne! Cât îmi este de greu să nu am drept singur mijloc de exprimare decât cuvântul scris, acest instrument surd, această unealtă incomodă! Şi cu atât mai surdă şi mai incomodă cu cât e produsă de şcoala lui Voltaire, a lui Jean-Jacques şi a dumneavoastră la care eu n-am învăţat niciodată de-a binelea, unde n-am făcut altceva decât să pătrund într-o seară hoţeşte.”

Hoţ, cel căruia critici, jurnalişti şi scriitori – confraţi ai săi, i-au salutat paginile de o imensă frumuseţe? Câte articole, eseuri, studii scrise despre poezia unora dintre texte, despre forţa şi expresivitatea limbii sale!

Ca dintr-o cutie fermecată sunete, parfumuri, imagini, culori şi personaje dau navală la acest nume.

… Sunet de fluier de soc răsfrânt de munte, mirosuri înţepătoare din bucătăria lui Kir Leonida, siluete de zdrenţăroşi de-a lungul drumurilor greceşti sau a râurilor moldave, plânsete ale <<sacagiilor>>, iată cheia unei lumi întregi. (…) Pentru că Istrati este un povestitor, un adevărat povestitor oriental cu voce limpede şi naivă care râde, care plânge, care se aprinde vorbind, care, într-o limbă bogată şi simplă (minune ! a învăţat franţuzeşte singur, la treizeci şi patru de ani!) te face să râzi şi să plângi cu el pe drumul aventurii.” (3)

În 1932 încă franceza îi crea un adevărat complex: „Dacă chiar atunci când jonglează cu limba sa maternă a scrie este o dramă pentru cel care-şi face din vocaţie un cult, ce poate să însemne asta pentru mine care, în franceza mea de ocazie sunt încă nevoit să deschid de o sută de ori dicţionarul Larousse ca să văd, de exemplu, când se scrie amener şi când emmener? E iad curat!

Înaintez ca o cârtiţă nevoită să urce o scară în flăcări. Şi sufăr în toţi porii, neştiind aproape niciodată când îmi ameliorez şi când îmi stric textul.”

De ce a continuat dacă bucuria începuturilor s-a transformat în caznă, în angoasă? Succesul e mistuit cu greu, căci i se pare că-si pierde independenţa: „Credeam că pot să fac artă şi să rămân liber în felul meu de odinioară”; „ … Dacă sunt mulţumit? Ei bine nu! Sunt un sclav!” strigă el, întristat că omului Istrati îi este preferat scriitorul: „Totdeauna am oferit oamenilor o inimă caldă, plină de generozitate şi ei au scuipat-o. Astăzi le dau hârtie şi ei se entuziasmează, declarându-mă uluitor.”

De ce să continue atunci? Ca să răspundă încrederii celui căruia îi datora noua sa viată? Pentru că odată „aruncat în apă” trebuia să înoate ca să nu se înece din nou? Sau pentru că scrisul i s-a „lipit de piele” aşa cum remarcă prietenul său  Adrian de Jong în 1931: „Ţi-am spus-o anul trecut: ai băut din izvorul otrăvit, ai devenit scriitor, aşa o să rămâi, va trebui să scrii până la ultima ta picătură de sânge, până la ultimul suspin.”

Cum să suporte deziluzia? Cum să suporte acest autodispret? „În nici un moment al vieţii mele n-am bănuit o asemenea decădere. Nu-mi mai rămâne decât să pun să mi se scrie pe cartea de vizită: Panait Istrati, scriitor!”

Dincolo de tristeţe şi de amărăciune îi rămâne o certitudine: aceea a misiunii sale. „Nu există decât o singură emoţie, adevarată şi fecundă, hrană a artistului: emoţia în faţa durerii.”

Destinul său de luptător e departe de a fi împlinit: nu a renăscut, aşa cum nu s-a născut, „ca să se distreze şi să-i distreze pe alţii, ci ca să sufere împreună cu oamenii atâta vreme cât există suferinţă şi să-şi strige revolta pentru ca lumea să se schimbe, pentru ca oamenii să nu mai fie înşelaţi. Cea mai bună dovadă: publicarea Confesiunii pentru învinşi. Aceasta se întâmpla în 1929, în acea Franţă căreia îi simţea aproape vântul de libertate încă de la Geneva, cu zece ani înainte. Când un poliţist care-i verifica actele îi spune „E în ordine!” el exclamă fericit: „Bravo! Se simte Franţa prin apropiere”.

Aceasta imagine a unei ţări libere nu se poate să nu-i fi atras privirile celui pentru care libertatea era un adevarat mit. Va face adesea declaraţii ca acestea: „Franţa e singura ţară din lume care îţi permite să te exprimi liber” sau „Dacă Franţa  mi-e atât de dragă e pentru că e încă singura ţară din lume în care mai poţi spune <<fir’ar să fie>> în libertate“. În numele acestui mit, va cere, în Pentru că am iubit pământul (reflexii pe marginea refulării mele din Egipt) un paşaport Franţei, iar francezilor naţionalitatea franceză”. În acest moment – 1930 – el face un adevărat jurământ Franţei promiţând să fie „cetăţeanul de cea mai nobilă tradiţie franceză”. Însă, dacă iubeşte Franţa ca pe o mamă adoptivă (mai degrabă decât ca pe o patrie – să nu-i uităm strigătul de „om care nu aderă la nimic”: „Jos cu toate patriile!”) acest lucru nu-i angajează cu nimic independenţa, căci, avertizează îi va spune, dacă e nevoie, adevărurile pe care le strigă „tuturor <<patriilor>> care-i ucid pe oameni”.

Acestea sunt mărturii din 1930. În 1933 va declara: „Mă consider fiul spiritual al acestei gândiri franceze pentru care am un cult de când m-am născut”, convins că va mai putea „contribui la triumful său”.

E timpul să ne întrebăm cum s-a făcut legătura între fiul spiritual şi mama adoptivă? Am fi tentaţi să credem că a fost o adaptare uşoară, rapidă, dat fiind că era vorba de o plecare voluntară, de o alegere preferenţială. Însă pentru Istrati realţiile cu mama adoptivă nu sunt mai calme decât cele care-l legau de buna lui mamă Joiţa şi de pământul natal: soare şi furtuni, plecări şi întoarceri … Va veni un moment în care pământul Franţei „atât de dorit” îi va apare ca întruparea însăşi a unui Occident dotat cu toate defectele, dintre care cel mai insuportabil: „e lipsit de suflet”. De nenumărate ori Parisul, „capabil de orice minune”, “oraş măreţ, care-ţi dă gust de viaţă, de luptă şi de muncă” îi apare ca însuşi infernul, în timp de Nisa iubită i se pare rece şi seacă” la fel ca inima trecătorilor ei”.

Panait Istrati nu a fost ceea ce se numeşte un scriitor în exil. Totuşi, acest sentiment al exilului el l-a avut adesea, atât În Franţa cât şi în România la fel ca în Franţa, într-un fel de perpetuă inadaptare. Cum să se adapteze acestui univers care pare să-şi concentreze „întreaga banalitate în jurul fiinţei (sale) pentru a-l sufoca”? Cum să se adapteze acestei Românii, „ţară cu stăpâni fără ruşine, fără dreptate, fară milă”? Cum să se (re)adapteze „lupilor care vorbesc propria-(i) limbă”? Cum să tacă în faţa zbirilor şi „celor ce sugrumă poporul român”? El a fugit într-una de toate acestea. Totuşi, mai întâi dupā 11 ani, apoi în mai multe rânduri, el va simţi nevoia să revadă „Dunărea, Dunărea (lui), bălţile ei populate cu o lume sinceră”. O va regasi „roşie de sânge”. Va regăsi un popor ce geme „… sub cizmele celei mai intolerabile Terori Albe”, va regăsi „atrocităţi care se perpetuează la porţile occidentului în timp de pace”. Fără „a-(şi) denigra ţara, nici a confunda ororile guvernului cu naţiunea care suferă din cauza lor” el strigă „Ajutor!” servindu-se de celebritatea lui internaţională  pentru a-şi ridica glasul împotriva „crimei (care) continua” în ţara sa în care „urletele victimelor răsună în deşert”, în care „nevinovaţii sunt martirizaţi”.

Înainte, tânăr colaborator de presă în România, renunţase să publice fiindcă vocea sa risca să se piardă, nefiind auzită decât de un grup restrâns. Acum are posibilitatea, şi mai ales în limba franceză, să publice „în marile organe unde glasul poate fi auzit de un număr mult mai mare”. Va participa la turnee de conferinţe, la reuniuni în marile ţări ale Europei, punând mereu şi pretutindeni întrebări pentru o reevaluare a unor valori sociale, morale, artistice. Cu sufletul bolnav mai mult decât trupul de loviturile primite din partea foştilor tovărăşi şi prieteni din cele două patrii ale sale, îşi va fi amintit oare, în 1935, la Bucureşti, acest „veşnic transplant” de ceea ce într-o zi, dis de dimineaţă, îi spunea lui Adrian Kir Nicola?: „Străinul e o umbră ce-şi poartă ţara în cârcă. Acest  lucru nu le place patrioţilor şi de aceea străinul este pretutindeni un om supărător. Dar e ceva şi mai rău decât atât. Se întâmplă ca fiinţa dezrădăcinată să nu le placă chiar celor care l-au iubit şi asta e şi mai trist”.

Întrebarea „de ce” desigur nu ajunge. Alte întrebări: „cât”, „cum” se ivesc pentru a reda cât mai exact dimensiunile relaţiei dintre Panait Istrati şi Franţa şi limba franceză.

Am în faţă aceste cuvinte ale lui Jean Desthieux, publicate într-un articol din „notre temps” la 24 decembrie 1933: „La ştirea sosirii sale printre noi, nimeni nu s-a gândit să-i arate acestui ilustru străin, egalul celor mai mari autori contemporani, nici cel mai mic interes. Totul se petrecea ca şi cum nimeni, în Franţa, nu i-ar fi recunoscător cā şi-a ales ca mod de exprimare limba franceză şi că  a  fost obligat să-şi traducă după aceea în limba maternă operele care a hotărât că vor trebui citite în România …”

De atunci timpul n-a trecut în zadar pentru ca numele lui Panait Istrati să fie mai bine integrat celor două culturi care şi-l reclamă cu mândrie. Rămân însă multe de făcut, de aceea cele două asociaţii, franceză şi română, ale prietenilor lui Panait Istrati, îşi vor da mâna frăţeşte.

Liliana Şomfălean

Cluj-Napoca, august 1992

NOTE:

  • Iorgulescu, Mircea, Spre alt Istrati, Ed. Minerva, Buc. , 1986, p.104.
  • Idem
  • Marx, Magdeleine, Panait Istrati nous parle, în Daniel Lérault, Le Vagabond du monde, Plein Chant, Bassac, 1989, p.123.

Articol publicat în Caiete Critice 75 nr. 1-2/1993

Lasă un răspuns