O VIAŢĀ JURUITĀ VISULUI

CAMELIA STĂNESCU

În lunga mea carierā radiofonicā am primit la Radio nenumārate scrisori. Elogioase sau cu accente critice, tandre sau distante, sentimentale sau cerebrale. Niciuna nu a produs însā o mai puternicā impresie asupra mea decât cea expediatā din Bucureşti, datatā 18 mai 1983 şi semnatā simplu Alexandru Talex.

Cu numai 3 zile înainte difuzasem în emisiunea mea un scenariu radiofonic dedicat întâlnirii de suflet Joseph Kessel – Panait Istrati.

Sursa esenţialā a documentārii mele a constituit-o tocmai cartea lui Talex: “Panait Istrati; Cum am devenit scriitor”. Pentru cā la aceea orā volumul nu mai exista în librārii ediţia fiind epuizatā, am simţit nevoia imperioasā sā copiez din cartea împrumutatā de la bibliotecā zeci şi zeci de pagini, – remarcabil concepute de Talex. Şi tocmai Talex, cel care mā impresionase atât de profund prin “Cum am devenit scriitor”, mi se adresa într-o scrisoare care avea sā-mi schimbe viaţa:

Stimata prietenā Camelia Stānescu,

            Îmi îngādui acest apelativ dupā ce am ascultat în emisiunea dumneavoastrā evocarea consacratā prieteniei lui Panait cu bunul, inegalabilul Jef. Dacā aş afirma cā am fost emoţionat ar fi incomplet. Am retrāit aievea, în tovārāşia acelor lei ai prieteniei, ale cāror inimi, din flacāra nestinsā, le-au condus întotdeauna paşii destinului, fācându-i sā cunoascā din plin ceea ce Alvaro Mutis definea prin “bucuria şi durerea de a fi om”.

Considerând evocarea radiofonicā – portretul viu al prieteniei Istrati – Kessel, Alexandru Talex îi felicita pe actorii Florian Pittiş, Mircea Albulescu, Florin Zamfirescu ce-l fascinaserā prin accent şi trāire.

Scrisoarea se încheia cu un gând din partea sotiei lui Panait Istrati, Margareta de a-mi dārui, drept omagiu, şi fond de documentare pentru viitoare emisiuni cele 4 volume apārute la Gallimard şi câteva din cārţile traduse de autor în limba românā.

Totul mi se pārea minunat. Era ca şi cum unde radio mi-ar fi deschis, poarta unui vis. Nu pridideam sā le citesc – prietenilor scrisoarea. Bineînţeles cā m-am grābit sā raspund cât mai curând generoasei invitaţii de a-i vizita pe Talex şi pe Margareta Istrati în locuinţa lor din Calea Moşilor 131 – unde toatā seara am avut sentimentul ca Panait a ieşit câteva momente, pânā-n colţul strāzii, sā-şi cumpere ţigāri, dar cā el trebuie, din clipā în clipa sā revinā. Totul acolo era marcat de personalitatea lui Panait Istrati.

Talex şi Margareta prin harul lor de a transfigura realitatea imediatā aveau capacitatea uluitoare de a-l readuce mereu şi mereu în preajmā pe Panait. Protejate de memoria lor fabuloasā, clipe de viaţā trāite cu peste jumātate de veac în urmā cāpātau tainica vraja a prezentului, vibraţia şi prospeţimea realitāţii.

Simţeam în dialogurile lor, vitalitatea speranţei de a-l regāsi mereu pe Istrati nu dureros de departe, undeva în trecutul îndepārtat, ci atât de aproape reîntrupat miraculos din stāruinţa lor creatoare de a-l reda vieţii de fiecare zi jur împrejur fotografii evocatoare, documente literare din epocā,  nenumārate cārţi, ediţii Istrati publicate în foarte diferite ţāri. Frânturile de conversaţie, istorisirea unor întâmplāri amuzante, (“Panait avea un formidabil simţ al umorului chiar intenţii de-ale autorului Chirei Chiralina se regāseau astfel continuate, înglobate în viaţa lor visātoare.

Plecam de fiecare datā, de la ei, mai bogatā sufleteşte, animatā de visul de a le continua demersul fabulos cu ajutorul undei radio. Aşa s-au nāscut emisiuni dedicate lui Panait Istrati inspirate de dialogurile noastre, care puneau, de fiecare datā, într-o nouā luminā, scrisul lui Panait – Da, câta dreptate avea Novalis când afirma: “Ce altceva e legātura credinţei, dacā nu o nesfârşitā înţelegere, o veşnicā, unire de inimi iubitoare”.

Şi, Doamne, ce uriaşā tenacitate a credinţei descopeream în sufletele lor – le admiram firea visātoare, capacitatea de a-i rāmâne fideli lui Panait, le admiram mai ales “vitalitatea credinţei într-un sens mai înalt şi mai pur al existenţei noastre pe pāmânt”. Cu aceasta idee mi-am început unul dintre interviurile pe care i le-am solicitat lui Talex pe care, pe bunā dreptate l-am numit “exeget al operei istratiene”. M-a corijat cu aleasā modestie: “Credincios ucenic al operei lui Panait Istrati” aşa îi plācea sā fie considerat.

Inima lui dāruitā operei lui Panait, mā îndemna sā continui, sā îndrāznesc noi abordāri radiofonice istratiene. Aşa se face cā în 1984 am debutat în cadrul emisiunii intitulate “Teatru radiofonic” cu dramatizarea dupā “Ţaţa Minca” de Panait Istrati.

Imediat dupā difuzarea acestui spectacol radiofonic ce a beneficiat de o excelentā regie, interpretare si ilustraţie muzicalā; Alexandru Talex îmi scria:

Ne întâlnim pe aceeasi lungime de undā cu Panait pe care-l sārbātorim arzând pe altarul amintirii lui. Te îmbrāţişez cu toatā inima şi îţi spun: mergi drept înainte! Ţi-ai gāsit adevārata cale regalā a vieţii. En avant! Et de plus belle. Lasā-ţi inima sā-ţi îndrume paşii. N-ai sā greşeşti niciodatā, pentru cā inima dumitale în atingerea cu slova lui Panait şi a altora asemeni lui a devenit “une flamme Inextinguible”, care-ţi îndrumā paşii pe calea vieţii.

Te rog sā transmiţi actorilor Florian Pittiş, Mirela Gorea, Ştefan Mihāilescu Brāila şi tuturor celorlalţi felicitārile mele din inimā. Aplauze la scenā deschisā. Sunt gata sā onorez premiera “Ţaţa Minca” dāruind actorilor din rolurile principale câte un volum din ultima carte apārutā “Neranţula”.

S-a grābit sā-mi dea, foarte curând dupā aceea cārţi cu autograf pentru regizor şi ilustratorul muzical, pentru inginerul de sunet şi evident pentru actorii pe care ii admirase atât de mult pentru arta lor de a da viaţā personajelor istratiene.

Îi citeam bucuria în privirea lui, de dincolo de ochelari, acea privire care, nu, sunt sigurā cā nu mā înşelam, semāna atât de mult cu cea a lui Panait despre care Talex scrisese cā era “calea regalā spre inima-i îmbrāţişatā de un foc nestins”.

Printr-o capacitate uriaşā de trāire a prieteniei absolute, Talex ajunsese sā se identifice cu spiritul lui Panait Istrati. De aici, farmecul lui profund venind din forţa şi iluminarea fiinţei sale. Încā din tinereţe a ştiut, ca nimeni altul, sā îmbrāţişeze cu imaginaţia lui, vie, amplā, sensibilā, îndrāzneaţā nu doar opera ci şi viaţa lui Panait Istrati.

De mai bine de jumātate de secol Panait îmi cālāuzeşte paşii. Îl simt întovārāşindu-mā, aievea” îmi mārturisea. Îl iubeam pentru faptul de a fi declarat ca rostul scrierilor sale nu e de a-i distra pe oameni, sau de a le specula, cu profit, metehnele, ci de a-i educa trāieşte, cu exemplele propriei sale experienţe – considerând literatura drept rāzboiul spiritual al unui popor”.

Într-o bunā zi, Talex m-a invitat în micuţa şi atât de austera sa camerā de lucru – Am presimţit cā urma sā-mi arate ceva foarte important: 24 de dosare, conţinând totul despre Panait Istrati de la date biografice, la tāieturi din ziar, o arhivā fabuloasā privind viaţa şi opera scriitorului, pe care se strāduise sā o ţinā la zi. În aceste dosare era cuprinsā munca lui titanica întinsā pe 5 decenii – “Fārā o meticuloasā, fārā o solidā cunoaştere a biografiei – nu poate fi reconstituitā viaţa lui Istrati – Cum am devenit scriitor, care erau aprecierile din epocā, ce controverse i-au otrāvit ultimii ani de viaţā, cum a fost vāzut de posteritate” mi-a spus.

  • Veţi publica, desigur, toate astea l-am iscodit
  • Eu nu sunt critic literar. Am alcātuit însā cārţi care sā prezinte cât mai complet

opera acestui scriitor care mi-a modificat viaţa.

Astfel, Talex mā lāsa sā înţeleg cā nu îndrāzneşte sā se identifice cu ceea ce Kessel visa pentru Istrati “acel autor al studiului de proporţii care sā ne conduc pânā în strāfundurile povestirilor lui Istrati, care sā-i defineascā sursele şi sā ne înfāţişeze tonalitatea unicā, reaşezându-l pe treapta prestigioasā ocupatā în epocā”.

Mā fācea pārtaşe la lungile-i “popasuri în preajma marii amintiri a lui Panait Istrati.” Şi cum altfel puteam sā fiu la înālţimea încrederii lui decât prin noi şi noi “isprāvi istratiene”. Aşa s-a nāscut visul de a dramatiza pentru Radio “Neranţula”.

Ai sā reuşeşti, nu te da batutā. Dumneata eşti o haiducā mā încuraja ori de câte ori dificultāţile punerii în undā a “Neranţulei” mi se pāreau de neobişnuit.

Şi nu-mi rāmânea decât sā-l ascult. Sā continui cu mai multā înverşunare Graţie regizorului Cristian Munteanu, a minunaţilor actori Carmen Galin, Adrian Pintea, Dan Condurache şi a ilustraţiei muzicale semnate de Doru Stānculescu spectacolul radiofonic “Neranţula” a fost o reuşitā.

Dupā premierā, într-o scrisoare datatā 13 aprilie 1985 Talex, cu haru-i binecunoscut îmi scria:

Inima mea încālzitā pânā la incandescenţā de Panait Istrati se pleacā recunoascātoare întâlnirii cu dumneata, pe undeva vāzduhului, care într-o bunā zi ne-a fācut sā ne recunoaştem.

            Asearā când am recitit “Neranţula” în interpretarea dumitale, cred cā însuşi sufletul lui Panait te asculta, în mijlocul nostru, ştergându-mi din clipā în clipā, unda bucuriei, ce-mi ungea pleoapele.

Asearā slova înaripatā a lui Panait, purtātoare a fericirii şi nefericirii omeneşti, a rāsunat pânā în înaltul vāzduhului rāscumpārându-I singurāţāţile ofensate de clipa de apoi”.

Scrisorile lui, exaltate şi pline de bunātate îmi erau atât de necesare. Mā vindecau de timiditate. Îmi tāmāduiau rāni ale unei dureroase neîncrederi în mine. Mā îndemnau sā nu mā las, sā îndrāznesc, sā visez cāci … “visātorii sunt sarea pāmântului, nu-i aşa ?!”

Mi-i dādea mereu drept exemplu pe prietenii lui francezi. Îmi vorbea mai cu seamā despre Golfetto ale cārui scrisori mi le citea uneori cu glasul atins de emoţie, adāugând: “Sunt încredinţat cā aparţine acelor oameni soare a cāror misiune este de a încālzi oameni pietre, printre care mā numār şi eu.” Şi nu puteam sā nu descifrez în vocea lui acea mândrie pe care doar un tatā o are pentru fiul lui. Şi cum Talex a optat pentru viaţa visatā îmi permit sā cred cā Golfeto a fost pentru el “fiul visat” despre care avea convingerea cā face parte din acele “âmes de fête” trimise pe pāmânt sā ne asmutā sufeltul unindu-ne cu imposibilul. Ori de câte ori mergea în Franţa şi îl întâlnea pe Golfetto, era ca şi cum şi-ar fi încārcat bateriile. Era din nou plin de forţā, capabil sā se dāruiascā visului şi sā îndure cu mai mult stoicism aprigile condiţii de viaţā din România unde pentru a se încālzi puţin, în timpul iernii – dādea drumul la apa fierbinte din baie lāsând uşa deschisā, consolidându-se cu iluzia cā aerul fierbinte va putea încālzi cât de cât apartamentul neîncālzit de zile întregi. În Franţa  însā, uita de toate vicisitudinile care-i întunecau viaţa acasā. De acolo, îmi scria scrisori cuprinzând adevārate tulburātoare confesiuni:

Paris 21.XI.1985.

Scumpā prietenā,

            Îţi datoram mai demult câteva rânduri cu ocazia dramatizārii “Neranţulei”. Dacā ţi-aş mārturisi cā în acea searā am retrāit “mes années de junesse” ai putea sā crezi cā exagerez. Nu! În acele momente de rarā trāire în atmosfera lui Panait, dumneata m-ai ajutat sā-l simt pe Panait, “si bien instalé dans mon coeur, dans ma vie”. “Que ma joie demeura” de douā ori, pentru cā acum o jumātate de secol am cunoscut un om care mi-a modificat viaţa şi cā “de nos jours” dumneata mā întāreşti în aceastā credinţā, mā asmuţi sā stau stâncā în faţa unei vieţi juruitā visului, asta în teorie iar în practicā – nimic.

            Fii alāturi de mine, atât cât simţi cā o meritā şi împreunā sā ne devotām moştenirii celui care a trāit cu jertfire de sine. El merita, fārā rezerve, lepādarea de noi înşine. Şi poate cā sunt un nebun agé (j’ai peur du synonime en roumain) care în actele vieţii de zi cu zi nu-mi gāsesc contul şi ca un déraisoné je cherche d’unir l’impossible avec la lumière génèreuse du soleil et de la faire la colonne vértébrale de ma vie”.

Vorbeam deseori despre vis, visul atotputernic, prezent în tot ce gândim, în tot ce facem – Şi nu puteam sā nu-mi repet “E atâta frumuseţe în acest om încât însāşi simpla recunoaştere pare o impietate”.

Care era sursa perpetuā a acestei frumuseţi – Fāra doar şi poate trāirea deplinā a prieteniei. Prietenia absolutā pentru Panait, dar şi cea pentru francezii care au ştiut sā-l înconjoare cu atâta dragoste. Cāci iatā ce-mi scria într-o scrisoare trimisā în 27.XII.1985 de la Valence:

Mā adāp din prea plinul inimii prietenilor de aici. Pânā ce vine ora, târzie, ce-I drept când fiecare se retrage în culcuşul sāu iar ei rāmân între patru pereţi cu singurātaţi de-o viaţā, populatā de nāluciri şi de hârtie. Hârtie albā sau scrisā. Una aşteptându-mā, cealaltā mângâindu-mā sau mustrându-mā”.

La felicitarea mea de Crāciun, Talex avea sā-mi rāspundā “Imaginea  dumitale  mi-a redeşteptat amintiri din copilārie când înotam prin zāpadā sau zloatā întru agonisirea covrigilor şi a bārcuţelor pentru diverse cofeturi. Pe atunci zāpada era mai îmbietoare la hoinārit, în tovārāşia unei visāri ce promitea totul. Mai târziu, serbārile de sfârşit de an se transformau în discuţii rācorite cu vin când ne promiteam încrezātori ceva mai bun, mai omenesc. O, dacā aş fi ştiut atunci ceea ce viaţa m-a învāţat mai apoi. Cine ar fi putut bānui, sau sā mi-o spunā cā scriind un articol despre o carte şi un scriitor ce mā fascinau, destinul avea sā-mi îndrume paşii pe cāi nebātātorite pânā atunci. Câte suferinţe îmi animau calea, câte bucurii neâmplinite aveau sā-mi mângâie arsura rānilor. Panait voia în primāvara lui 1935 sā-mi ofere un bilet de drum pentru a-l întovārāşi spre Paris. Am aflat-o când el nu mai era. Acest bilet l-am avut 34 de ani mai târziu, mijlocit tot de el, când împlineam 60 de ani.

            Şi de atunci îi caut urmele. Îl regāsesc în inimi credincioase, mā desfāt în suferinţā şi mā alin pe pagini de cārţi, pe pagini albe de hârtie ce mā aşteaptā sā ne înfrāţim în miracolele amintirii, ale credinţei ce se întrupeazā cu ajutorul visului neobosit, pânā închidem ochii, eliberat apoi în drumul spre stele. Iar am cotit-o spre amintiri. Iertare – dar ce ar putea unul ca mine pentru unii ca dumneavoastrā, dacā nu amintiri, amintiri, amintiri care toate laolaltā întruchipeazā o viaţā de om, înfometatā, asmuţitā dincolo de barierele realitātilor”.

Recitind aceste rânduri realizez în ce māsurā gândirea lui Talex o continua firesc pe cea a lui Panait. Scrisul lui Talex pare desprins dintr-o carte scrisā de Panait însuşi.

Este deci cu putinţā sā ne însoţim unii cu alţii, ascultându-ne bātāile inimii, dându-ne putinţa de a ne regāsi cu noi înşine?!”

Îmi scria din Franţa cu sufletul iluminat de bucuria de a-i fi regāsit pe “Prietenii lui Panait Istrati” pe care mi-i recomanda cālduros drept – purtātori ai unor inimii dupā care a tânjit toatā viaţa şi pe care doar arareori a avut ocazia sā le aibā alāturi.

Cum puteam rāspunde la o asemenea minunatā destāinuire?! I-am trimis o casetā înregistratā într-unul din studiourile Radio-ului, cu o emisiune imaginatā special pentru el, adresatā lui, în exclusivitate lui Talex cel aflat atât de departe şi totuşi atât de aproape. Caseta conţinea secvenţe din interviurile noastre dar şi, în premierā, evocarea radiofonicā pe care o dedicasem prieteniei dintre Istrati şi Ernst Bendz. Complicii mei în montarea acestei surprize de suflet pentru Talex fuseserā Florian Pittiş şi Dan Ursuleanu.

Rāspunsul a venit imediat:

Ah, iubiţi prieteni, abia astā-searā am ascultat caseta de la voi pe ambele feţe şi m-aţi omorât! Cum as putea justifica aceastā dragoste pe care mi-o purtaţi, graţie lui Panait, şi de ce viaţa este o caţea, când nu mai am decât puţine zile de trāit. Mi-aţi umezit  ochii şi sufletul amântrei. (Ultimul fiind Florian Pittiş. Aş fi vrut sā mor în asta searā de teamā cā n-o sā mai am ocazia sā trāiesc astfel de clipe duioase de frāţie umanā. Îngāduiţi-mi sā vā sārut pe fiecare în parte pentru evocarea Istrati – Bendz. A fost numai pentru mine magistrala. Un dialog aievea  care a restituit adevārul tel qu’il a été. Ori, āsta-i, esenţialul. Florian Pittiş a fost magistral şi unic în promisiunea lui de a restitui în contemporaneitatea noastrā omul care s-a dāruit omului, adicā Panait Istrati – Îi doresc cu toate fibrele inimii mele succes – Mā reclamati prieten şi frate de visare. Regret din inimā ca n-o sā vā pot întovārāşi prea mult. Aflaţi însā cā voi fi în mijlocul vostru aievea, deşi doar cu inima”.

O sārbātoare pe māsura necuprinsului din suflet” aşa definea Talex întâlnirile noastre. La una din ele a ţinut sā-mi facā un dar nepreţuit: “Les fleures du mal” de Charles Baudelaire. Cu creion roşu subliniase câteva din versurile poemului “L’âme du vin” pe care le recita adesea cu rostirea-i inegalabilā.

Darul meu pentru el a fost dramatizarea dupā “Mihail” de Panait Istrati, cu Florian Pittiş şi Adrian Pintea în rolurile principale. Elogiile lui Talex au onorat premiera acestui spectacol radiofonic în inspirata regie a lui Cristian Munteanu. Cât despre Florian Pittiş, Talex mi-a mārturisit cā îl admirā pentru cā “e dāruit visului, fācându-l sā trāiascā în viata oamenilor arzând pentru temeinicia lui pânā la încenusare şi de fiecare datā renāscând în şi mai deplinā luminā, ca o altā pasāre Phoenix, pentru bucuria şi justificarea vieţii cestora umili, care nāzuim spre înālţimi solare şi o inimā ecuatorialā”.

Câte comori de sensibilitate şi adevār n-am descoperit noi împreunā în opera lui Panait Istrati, punându-le apoi în circulaţie graţie generoasei unde radio. Şi cu câtā nesfârşitā delicateţe sufleteascā îmi atrāgea de fiecare datā atenţia Talex asupra a ceea ce lui i se pārea a fi demn de subliniat:”prieten al visātorilor şi al învinşilor aşa l-aş defini pe Panait”, mi-a spus sugerându-mi cā astfel ar trebui sā încercām sā-l redescoperim pe autorul Chirei Chiralina. Pe fundalul nemulţumirlor sociale din anii de sfârşit ai dictaturii comuniste şi al înāspririi cenzurii în România, Talex îmi vorbea de “spovedania pentru invinşi”cartea lui Panait Istrati interzisā la noi, care totuşi circula din mânā în mânā, în mare tainā, printre pasionaţii iubitori de literaturā. Critica acerba a tarelor comunismului din aceastā carte fācea, în acel moment imposibilā o cât de sumarā prezentare a ei la Radio. Simţeam însā cā Talex şi-ar fi dorit sā punem în faţa regimului de atunci din România, oglinda necruţātoare a operei lui Panait Istrati. Am decis împreunā cā o dramatizare dupā “Ciulinii Bārāganului” ar evidenţia în ce māsurā situaţia din România acelor ani era la fel de explozivā ca cea descrisā de Panait în aceastā capodoperā a sa. Cu un curaj demn de toatā lauda, regizorul Cristian Munteanu şi o echipā de admirabili actori, au dat viaţa unui spectacol incendiar. Era în anul de graţie 1989. Cu preţul cenzurii unor secvenţe considerate “periculoase” din dramatizare s-a acceptat difuzarea versiunii radiofonice a “Ciulinilor”. În minunata lui modestie Talex nu realiza în ce māsurā ne insuflase nouā tuturor îndrāzneala, forţa  de a pune în luminā prin opera istratianā acumularea treptatā a unui potenţial de nemulţumire popularā, pe punctul de a se dezlānţui într-o revoltā de mari proproţii. Şi a fost revoluţia din 1989, pe care Talex a primit-o cu credinţa cā Istrati în admirabila inteligenţā a anticipat-o afirmând.

Nu am sā mai cred într-un viitor mai bun decât în ziua în care revoluţia va fi fācutā sub semnul copilāriei.” Sub semnul copilāriei adicā sub semnul primei şi celei mai sincere revolte. O revoltā prin care, chiar dacā nu vrea sā învingā trebuie sā fie capabil de luptā pentru a face bine în jurul sāu. Când Talex mi-a spus cā ar dori o Asociaţie Românā “Prietenii lui Panait Istrati” dupā modelul celei franceze, şi când a adaugat cā viseazā ca eu sā fiu preşedinta acestei noi asociaţii, am protestat din rāsputeri: “N-am sā reuşesc. Nu sunt critic literar “Nu-i nimic” mi-a rāspuns. “Dumneata eşti o haiducā ceea ce înseamna foarte mult”. Visul i-a devenit realitatea. Au urmat nenumārate întâlniri cu cititorii, cu ascultātorii de radio. Nu aveau nimic din morga cenaclurilor literare. Erau ceea ce Talex îşi dorea “Popasuri de suflet în preajma marii amintiri a lui Panait Istrati” şi au urmat, în organizarea Radioteleviziunii Române primul Colocviu Internaţional Panait Istrati organizat în România cu participarea unor invitaţi de marcā din Franţa, din Elveţia, Grecia. Şi remarcabilul spectacol “Panait Istrati pelerinul inimii” conceput şi realizat de Florian Pittiş cu studenţii sāi de la Institutul de Teatru. Şi au fost apoi taberele internaţionale de creaţie literar artisticā Panait Istrati, şi concursurile naţionale de literaturā organizate de Radioteleviziunea Românā, şi momentul de mare încārcāturā emoţionalā al punerii plācii comemorative pe casa în care a locuit Panait Istrati din strada Paleologu. În semn de adâncā preţuire Asociaţia Românā i-a dedicat lui Talex cea mai importantā realizare a sa: Programul european “Balcani şi Mediterana – o tradiţie a comunicārii : pe urmele lui Panait Istrati” imaginat şi realizat cu pretioasa colaborare a împātimiţilor de Panait Istrati din Franţa Dominique Foufelle, Jeane Hornière şi Jeanne Marie Santraud Programul premiat de Comisia Europeanā pentru caracterul sāu “exemplar şi novator” este astāzi considerat în România un model pentru toţi cei ce vor sā iniţieze noi proiecte europene. Meritul este mai cu seamā al lui Talex cel care ne-a inspirat, cel care ne-a iniţiat, de-opotrivā pe noi românii, dar şi pe prietenii francezi, în toate cālātoriile spre inima operei lui Panait Istrati: “În dimineaţa zilei de 18 aprilie 1935, mā aflam la capātâiul fratelui cel mare” cum îmi spusese Panait într-o dedicaţie. Am îngenunchiat, i-am sārutat visele de sub pleoape şi mâna care pe paginile operei încrustase pentru eternitate dragostea pentru frumos, pentru prietenie, pentru libertate, pentru adevār, hrana întremātoare pentru învinşii pāmântului printre care mā aflam şi eu.

Mārturia lui Talex îmbrāţişeazā crezul profund al vieţii sale, legāmântul de credinţā fācut lui Panait,  în clipa trecerii lui în nefiinţā, împlinit cu preţul însingurārii,al sacrificiului de sine. Opera lui Istrati a devenit pentru Talex teritoriul sfânt al întâlnirii cu fratele Panait, spaţiul unei ardente relaţii complementare, care i-a modelat de-a lungul anilor sensibilitatea. Istrati – Talex douā tensiuni pure şi aceeasi pasiune pentru adevār, aceeaşi sete de absolut, aceeaşi incurabilā nostalgie dupā viaţa visatā. De la fiecare din noi nu rāmân faptele, acelea trec. Rāmâne un sunet un ecou de armonie în alte suflete.” Îmi spunea Talex, citându-l pe arheologul Vasile Pârvan, alt spirit de care era îndrāgostit: “un ecou de armonie în alte suflete” repeta ingândurat, pentru ca apoi sā adauge “Eu unul nu m-am zbātut decât pentru acea foame ce rāmâne nepotolitā dincolo de mormânt.” Sā fi fost aceastā foame nostalgia sa dupā prietenia absolutā, credinţa în vocaţia de a trāi în sufletele celorlalţi, devenitā esenţā a prezenţei noastre pe pāmânt?

Cel mai bine l-a definit pe Talex scriitorul francez Roger Grenier, editorul operei istratiene la Gallimard. În minunata sa capacitate de sintezā, prietenul Grenier îl numea pe Talex “un sfânt”. Aşa a fost. Un sfânt al  sublimului devotament faţā de Panait Istrati, în numele cāruia a uitat sā-şi trāiascā propria viaţā, a continuat-o, sfidând imposibilul, pe cea a lui Panait, îmbāţisându-i visele, continându-i demersul literar, devenind alter-ego-ul sāu în posteritate, nu s-a cāsātorit niciodatā din teama cā o soţie ar fi putut deveni într-o zi un obstacol în implinirea misiunii sacre careia i se dedicase. Nu şi-a onorat realul talent de scriitor şi de ziarist. A preferat, printr-o rarā dāruire, prin tot ce a scris prin tot ce a fācut, sā ne încredinţeze cā, da, Panait Istrati este contemporanul nostru. “Faptul cā ştiu cā veţi propovādui pe mai departe imaginea lui Panait, când nu voi mai fi îmi face singuratatea mai puţin insuportabilā, dându-mi forţa sā stau drept în faţa vieţii cu toatā povara anilor”.

Este testamentul lui Talex pentru noi “Prietenii lui Panait Istrati din România, din Franţa, din Italia”. Şi noi ştim bine cā trecerea în eternitate a lui Alexandru  Talex  care ne-a îndoliat sufletele nu înseamnā nicidecum sfârşitul frāţietāţii noastre întru Panait Istrati, ci doar transferul sāu, pe un alt plan, mai înalt.

Lasă un răspuns