Munca de scriitor vāzutā de Nikos Kazantzakis şi de Panait Istrati

LILIANA ȘOMFĂLEAN

Dacā numele lui Nikos Kazantzakis şi al lui Panait Istrati strālucesc azi pe firmamentul literelor este şi pentru cā opera lor este rezultatul unui imens travaliu. O muncā îndârjitā pe care fiecare dintre ei a dedicat-o atât ameliorārii expresiei lignvistice şi literare cât şi a îmbogāţirii mijloacelor artistice şi, mai ales, descoperirii unui limbaj capabil sā exprime toatā bogāţia gândirii sau a prea-plinului inimii.

Pentru a ne ilustra afirmaţia ne vom servi pentru fiecare din ei de un singur document şi anume: prefaţa la volumul Adrian Zograffi (cunoscutā sub numele de Mārturiile unui scriitor al zilelor noastre) pentru Panait Istrati şi de Corespondenţa cu Pandelis Prevelakis pentru Nikos Kazantzakis (mai precis scrisorile adresate de Kazantzakis prietenului sāu grec). Ţinem sā precizām cā aceste douā documente sunt departe de a fi singurele care pun în evidenţā subiectul afirmaţiilor pe care le facem aici. Le-am ales însā pentru cā ni se par o chintesenţā a frāmântārilor celor doi scriitori studiaţi în calitatea lor de fāuritori de literaturā.

Când îşi începe corespondenţa cu Prevelakis, Nikos Kazantzakis are 43 de ani. Este în plinā forţā creatoare şi a lāsat în urma lui ani întregi de trudā care i-au permis publicarea sau doar scrierea mai multor cārţi. Este pe cale sā scrie, de fapt, sā rescrie Odiseea; cartea pe care o vrea perfectā atât ca şi formā cât şi ca şi conţinut. Aceastā corespondenţā nu va înceta decât atunci când va dispare Kazantzakis adicā dupā 31 de ani, perioadā în care întrebārile pe care şi le pune scriitorul despre meseria sa, mārturiile despre nereuşitele sale, îndoielile şi frāmântārile care nu-i dau pace  ne pun în luminā un scriitor pentru care literatura este un produs vivendi dar şi o datorie de onoare atât faţā de alţii cât şi faţā de sine însuşi.

Sā reţinem câteva din afirmaţiile sale reunite în O viaţā în scrisori (Univers, Bucureşti 1983, traducere de Polixenia Karambi) în lipsa unor texte în francezā oferim noi înşine o versiune în francezā a textelor traduse în românā.

Lucrez cu osârdie. Foarte curând voi termina şi canto-ul 19. Nu simt deloc obosealā ci numai o îngrozitoare amārāciune” (august 1927)”

E multā muncā; grea şi obositoare, dar mi-am hrānit sufletul şi mintea şi sunt nerābdātor sā încep lucrul (21 sept. 1928)”

Din pācate versurile sunt jalnice, tot materialul trebuie remodelat, versul lucrat cu migalā ca sā capete supleţe, simplitate” (sept. 1929)

Kazantzakis deplânge nu odatā situaţia de a fi obligat sā ocupe diverse posturi pentru a se putea întreţine. Acest lucru, dupā pārerea lui, îi rāpea din timpul pe care ar fi vrut sā-l dedice în întregime scrierii cārţilor sale.

Trebuie neapārat sā gāsesc o modalitate ca sā pot trāi doi ani fārā a-mi irosi timpul în lupta pentru existenţā” (februarie 1929)

Acum scriu sau adaptez cārţi pentru copii cerute de Elefterondakis. E une corvée care mā intereseazā şi o fac cu plācere. Am gāsit cārţi admirabile. Totuşi sunt nerābdātor sā termin odatā cu aceste robii, ca sā mā însingurez şi sā încep versiunea a treia a Odiseei. Sunt pregātit” (iulie 1930)

Aceste scrisori ne fac sā retrāim împreunā cu autorul momentele genezei şi elaborārii intense ale fiecārei opere; ele sunt în acelaşi timp oglinda frāmântārilor autorului pânā când opera va fi tipāritā. Grijā pentru perfecţiune, munca este pentru Kazantzakis şi întoarcere la origini şi sursā de energii noi.

Ţin nespus ca versul sā fie rotund, cāci versul  rezistā numai dacā e fārā cusur, altfel, oricât de interesant ar fi conţinutul, nu are valoare” (sept. 1929)

Dimineaţa, când mā trezesc, mā simt copleşit de tristeţe şi de revoltā, dar îndatā ce încep sā lucrez uit totul: (sept. 1929)

Începe chiar sā mā nelinişteascā furia, neostoitā şi violentā cu care lucrez, şi nu numai cā nu mā obosesc, ci, dimpotrivā, capāt din ce în ce mai multā putere” (aug. 1927).

Munca e deci cea care-i dā forţā sā lupte cu viaţa, cu el însuşi, sā continue. Cāci ea înseamnā spiritualizare, elevaţii, salvarea însāşi a scriitorului.

Am sentimentul cā strābat cea mai bunā perioadā a vieţii mele. Poate fiindcā în ultima vreme am vāzut atât de multe, de asemeni pentru cā m-am eliberat aproape de toate cele lumeşti, am reuşit sā pāstrez nealteratā esenţa sufletului meu”. (aug. 1927)

Muncesc mult cāci, ştiu bine, pentru mine nu existā altā salvare” (aug. 1941)

… am corectat câteva stihuri, şi, spre marea mea bucurie, cred cā sunt bune. Dacā voi reuşi şi cu celelalte, înseamnā cā mi-am salvat sufletul pentru puţinul timp cât voi zābovi pe pāmânt” (iunie 1929)

Dacā Nikos Kazantzakis a resimţit chinurile scrisului atât de intens este şi pentru cā opera sa se vrea, înainte de toate, rāspuns la o întrebare primordialā: cum sā nu-ţi cheltuieşti viaţa inutil ridicându-te deasupra oricārei mârşāvii şi slābiciuni omeneşti?

Acest prim document – scrisorile adresate de Kazantzakis lui Prevelakis – conţin în ediţia amintitā mai sus 252 de pagini.

Prefaţa la Adrian Zograffi  de Panait Istrati nu conţine decât 17 pagini şi jumātate în caietul special Panait Istrati. Ce que je fus ( Panait Istrati. Cel ce am fost), prefaţat de Mihel Polac. Dar acest al doilea document de care ne servim este la fel de bogat în mārturii despre ceea ce a fost literatura pentru scriitorul român  pe care o profundā dar furtunoasā prietenie, dupā cum ştie, I-a legat de scriitorul grec.

Este foarte adesea evident, în ciuda diferenţelor care îi separā din pricina originii sociale, a studiilor şi a temperamentului, cā cei doi scriitori resimt aceeasi nevoie de a se explica.

Prefaţa la Adrian Zograffi este o analizā lucidā, necruţātoare uneori, a ceea ce a fost literatura pentru Istrati, a ceea ce a fost, pentru a fi mai precişi, evoluţia lui în lumea literelor. Textul poartā ca întotdeauna, “marcaIstrati: elanurile inimii.

Ce înseamnā munca de scriitor pentru cineva care “s-a trezit” scriitor printr-un joc al întâmplārii (deşi contrariul a fost demonstrat de mai multe ori)? Nu o sursā de subzistenţā, ci o pasiune. O patimā care devine uneori o drama, iadul chiar: cāci el scrie  într-o altā limbā decāt limba maternā. Şi atunci se simte sfârtecat cāci bogātia lāuntricā nu poate fi exprimatā prin mijloace lingvistice sārace: “Pieptul meu era un pumnal plin de metale incandescente care cāutau sā scape şi nu gāseau tipare gata sā le primeascā”.

Sā lupţi cu dificultātile ortografiei şi ale gramaticii (“mā împiedic ca un orb, izbindu-mā cu capul de toate regulile unei gramatici al cārei prim cuvânt îmi e strāin”) înseamnā pentru Istrati pierderea de energie, sā laşi sā se piardā inspiraţia: “ce de aur frumos risipit pe jos”.

A scrie în limba francezā înseamnā sā  te cufunzi în infernul îndoieli: “Înaintez ca o cârtiţā obligatā sā urce o scarā fierbinte. Şi sufār în toţi porii neştiind aproape niciodatā când îmbunātāţesc şi când stric textul”.

Atunci de ce sā scrii, de ce sā continui? O faci mācar ca sā rāspunzi la imperativul: “dacā ai ceva de spus şi darul sā o faci, sā renunţi e o crimā, iar lenea e o ruşine”. Dar Panait Istrati o face mai ales pentru ca  el nu vrea “sā-i distreze pe oameni, ci sa-i instruiascā frāţeşte” Şi cum sā o faci când aceştia “nu vor sā fie instruiţi?” “prin exemplu!”. Iar exemplul vieţii lui Istrati poate servi celor care şi-au pierdut speranta sau nu gāsesc rāspuns la întrebārile pe care şi le pun.

Istrati, tânarul naiv “care credea cā” romancierii scriu aşa cum privighetoarea cânta” nu mai existā în momentul în care este scrisā aceasta prefaţā. El a fost înlocuit de bārbatul de 48 de ani puţin amar, care mārturiseşte cā şi-a pierdut “flautul cu sunete vrājite” la care a cântat la începutul “carierei” sale (un cuvânt pe care autorul îl ura). “Acest flaut a devenit panā “peniţā” la fel ca pentru toţi scriitorii vremii mele”. Istrati a ajuns sā cunoascā “cele mai neomeneşti din toate muncile silnice: cele care se practicā în faţa admiraţiei oamenilor şi la capātul cārora pier în acelaşi timp şi trupul şi sufletul”. Cāci Istrati, ca şi Kazantzakis, nu aproba întotdeauna literatura timpului sāu. De aceea nu vrea sā devinā ‘literator” şi sā vadā înscris pe uşa lui cuvântul “scriitor”.

Kazantzakis spunea: cât sunt de strāin de asemenea ambiţii: sā ajung “consacrat” uneori mā cuprinde o spaimā atât de puternicā, încât mā mir cā trupul meu mai e în stare sā reziste (iunie 1928)

La Istrati, cea mai dureroasā îndoialā se insinueazā aceea de a-si pierde suflul creator, sufletul inspiraţiei. iar Kazantzakis nu ştie dacā “a scrie” nu înseamnā de fapt “sā nu ajungi la nimic”: “Un îngrozitor vârtej de întrebāri, îndoieli şi amārāciuni îmi sfâşie sufletul, mi-am pierdut viaţa, n-am realizat nimic – mā pierd înşirând literele alfabetului şi îmi hrānesc inima cu hârtie – de parcā aş fi o caprā.” (sept. 1928).

Aceste strigāte lansate de douā suflete rātācite în labirintul literaturii nu vor fi în zadar: Nikos Kazantzakis şi Panait Istrati rāmân doi scriitori exemplari ai literaturii universale.

Lasă un răspuns