La zece ani după octombrie: “Vers l’autre flame” – “Spre o altă flacără” Mărturie – Spovedanie de Panait Istrati

  • de

SERGIO SACCHI

Conferinţa prezentată în cadrul celui de al XIII-lea Congres al Societăţii Universitare pentru Studii de Limbă şi Literatură Franceză dedicate Revoltelor / Revoluţiilor în istoria mitului şi a scrisului organizat cu sprijinul Universităţii de Studii din Geneva în 23-25 mai 1985 la Santa Margherita

            Îndreptându-se în 15 octombrie 1927 spre pământul Sovietelor, scriitorul franco-român Panait Istrati pleca în cea mai riscantă dintre călătorii – întâlnirea cu propriile vise.

            În întreaga primă parte a acestui parcurs, s-a constatat că Istrati n-a făcut nici un caz altceva decât să descopere pur şi simplu “ce qu’il désirait” (citat în franceză – ceea ce dorea) visele sale.

            În rest, la sfârşitul călătoriei, va deveni conştient el însuşi de motivaţiile demersului său “J’ai admiré sans reserve, parce que tout était prepare pour cette admiration” (Citat în franceză – am admirat fără rezervă deoarece totul era pregătit pentru această admiraţie)

            În ajunul plecării, prietenul său Boris Suvarin, fost conducător al Internaţionalei şi al PCF fusese frapat de atmosfera stranie a acelei ultime cine care-l alătura celor 2 persoane ce urmau să pornească la drum: pe de o parte respectabilul şi destituitul Cristian Rakovski, ambassador sovietic rechemat în ţară din motive de misterioasă disgraţie şi pe de altă parte euforicul neofit Istrati, surd la tot ce nu era entuziasm – Entuziasmul lui Istrati va continua pe toată durata primei părţi a călătoriei: Suvarin care-i dăduse prietenului său o scrisoare de recomandare catre Pierre Pascal, descrie şi politicoasa rezervă a acestui decan al grupului francez – bolşevic din Moscova, care, cu toate că era în opoziţie s-a ferit prudent de tentaţia de a-l influenţa pe Istrati, – oaspete official pentru moment al guvernului sovietic. Şi într-adevar Suvarin comentează cu lucidă toleranţă “Il savait par experience que chacun doit découvrir la vérité par soi meme” (citat în franceză – el ştia din experienţă că fiecare trebuie să descopere de unul singur adevărul.

            În realitate, de la a doua întâlnire, calităţile umane ale oaspetelui, l-au cucerit rapid pe Pascal, care, încă de pe atunci, cu mult înaintea interlocutorului sau, a înţeles ceva esenţial: “Istrati c’est le sauvage: la Russia lui plaira, mais il aura vite assez de sa discipline politique” (citat în franceză – Istrati e sălbaticul. O să-i placă Rusia, dar se va sătura rapid de disciplina ei politică)

            Odată ajuns la Moscova, în ziua celei de a X-a aniversări a lui Octombrie, Istrati se găsea întâmplător sub balconul de unde Preobrajenski şi  alţi opozanţi încercau în van să strige V.Lenin! de unde intervenţia poliţiei şi încăierări în mulţime.

            Troţki e exclus din Partid: Joffa se sinucide. Treptat, treptat, o mulţime de episoade trăite în timpul peregrinărilor sale de 16 luni pe pământul sovietic, contribuie la insinuarea îndoielii şi a risipirii entuziasmelor începutului.

            Punctul de plecare, povesteşte Pascal, e momentul în care amfitrionii sovietici incearcă să-l facă pe ilustrul vizitator să admită că prietenul sau Racovski, preşedinte al consiliului Comisarilor Poporului în Ucraina războiului civil! Era legat, pe faţă, de oficiali al baronului alb Wrangel … Detonator al crizei fără ieşire, un episod în care Istrati e implicat involuntar, o intrigă de militanţi, pentru a smulge, o cameră de locuit, ocupanţilor ei ; ceea ce o face interesantă nu e atât legătura de rudenie a familiei în cauză ca urmare a casătoriei, Rosakovii, cu prietenii săi Pascal şi Serge, ci valoarea ei simptomatică pentru un tot organic (În ochii unui Istrati exasperate de indignare întâmplarea se autonutreşte  într-un halucinant crescendo: pătrunderea în forţă acasă la Rusakovi – în faţa unei agresiuni – a dat naştere reactiei lor violente justificată; Pravda face cunoscută urgent această “agresiune”: îl denunţă mai cu seamă pe bătrânul tată şi cere o pedeapsă exemplară pentru toţi contrarevoluţionarii de teapa lui; sindicatul citeşte Pravda şi-l exclude pe duşmanul de clasă; fabrica în care lucra muncitorul Russacov îl alungă pe exclus, Pravda se documentează asupra declaraţiilor fabricii pe care chiar ea le provocase pentru a confirma vinovaţia personajului şi atunci adunarea muncitorilor cere o pedeapsă grabnică pentru acesta: unei situaţii care nu-i e familiară: fantastică în rest, acei ani sunt mai mult sau mai puţin cei în care Bulgakov îşi conducea în plimbare prin Moscova trupa Diavolului.

            În orice caz, precum Gide în Congo, acest nou Istrati îndurerat de descoperirile sale progressive va urma de acum înainte aceeaşi mişcare fundamentala “passer de l’autre còté du décor” ( a trece dincolo de décor) dincolo de ceea ce s-ar putea defini prin, clasicul Empire des façades (citat în franceză – Imperiu al faţadelor a lui Custine, dincolo, mai ales de propriul său vis. Vizitând în Samara muzeul consacrat foametei teribile din anii 20,21, prietenele care-l însoţeau şi-au acoperit urechile la auzul atrocelor povestiri ale ghidului. Recunoaştem pe Istrati, cu toate că era bolnav şi la capătul puterilor, în reacţia instantanee de atunci: “Non, camarade, n’écoute point les femmes. Raconte, raconte je veux tout savoir (citat în franceză – “Nu, camarade, nu mai asculta femeile. Povesteşte, povesteşte vreau să aflu totul”. Tovarăşul său de durere Kazantzaki, istorisind o întâlnire sovietică a exprimat cu şi mai multă claritate esenţa problemei: un opozant i-a dat de înţeles că pentru a impresiona favorabil oaspeţii străini, bolşevicii se comportau precum principele Potzmkin cu impărăteasa Ecaterina în vizită în satele ruseşti foarte sărace.

            Potomkin le-a înlocuit pe cele adevărate cu un sat prefabricat, populat cu actori frumos îmbrăcaţi, care precedau pretutindeni oaspetele imperial.

            Ce obiectează Kazantzakis “à l’infidèle pleine d’érudition? (citat în franceză – marelui erudite infidel? Ils savant tout, ces subtils infidels. Ils oublient seulement une chose: ce n’est que parce qu’il desire, parce qu’il est lurré que l’homme peut changer le visage de la terre (citat în franceză – ei ştiu totul aceşti iubiţi infideli. Ei uită un singur lucru. Omul poate schimba faţa pământului numai pentru că el o doreste, pentru că e amăgit. Şi încrederea în realitate va determina întotdeauna adevărata schimbare a acestui chip tocmai acestei lipse de încredere, într-un fost proletar ca Istrati l-a iritat pe tovaraşul său de călătorie, determinându-l să joace nu o dată rolul maestrului: “Tu n’es pas un révolutionnaire, comme tu le crois, tu n’es qu’un révolté “ (Citat în franceză – Tu nu eşti un revoluţionar cum crezi, nu eşti decât un revoltat”.

            Revoltatului îi lipseşte un sistem de referinţă, nu poate percepe realitatea: l’équilibre supérieur qu’Adrien (personajul principal al lui Istrati) a cherché tout sa vie en voin … maintenant, il peut se fonder, son plus sur le destin incoherent d’un individu rebelled, mais sur les masses solides d’un people immense (citat în franceză – echilibrul superior pe care  Adrian  – personajul principal al lui Istrati, l-a căutat în zadar toată viaţa, acum se poate fonda nu pe destinul incoherent al unui individ rebel, ci pe soliditatea unui întreg popor.

Kazantzakis îşi descrie prietenul ca pe un novice ajuns la Gorki cu sticle de vin, pentru cine ştie ce ingenuă sărbătoare dar găsind un Gorki cu adevărat grav, amar, impregnate cu desăvârşire de o tristeţe seculară, pe care nici măcar sărbătorile sovietice n-o pot dilua.

            Kazantzakis ignoră (spre deosebire de Istrati, că noul Gorki susţinător al regimului a fost numit în popor nu “Gorki” “amarul”, ci “slatki” – dulcele, ignoră, chiar şi rădăcinile foarte actuale ale tristeţii lui.

Şi totuşi pentru Istrati, abia întors în Franţa Gorki rămâne un home douloureux (citat în franceză – un om îndurerat, cu mult mai puţin  candid decât presupunem. Kazantzakis notează despre întâlnire: Gorki n’a pas voulu parler. Et nous avons patangé dans la banalité (citat în franceză – Gorki n-a vrut să vorbească şi noi ne-am împotmolit în banalitate).

            În mod curios, s-ar zice că retorica şi inadecvarea sunt decisive, dacă apreciem cumva scriitorul ca fiind atât de sincer matur şi condescend. Kazantzakis care printre altele, pentru a exemplifica impetuozitatea victoriei bolşevice are nenorocul de a-l alege tocmai pe poetul contrarevoluţionar împuşcat în august ’21 de comunisti – Nicolai Gumilev. În volumul său “Rusia” din acei ani, Barbusse va opune explicit modul său de cercetare solid sprijinit pe numeroase date statistice, absenţei de metoda a lui pauvre Panait Istrati (Citat în franceză – a sărmanului Panait Istrati. Numai că acelaşi Istrati, la începutul scrierii sale despre Soviete a fost primul care a recunoscut (cu scăzută semnificaţie prea putin trâmbiţată) ; “le témoignage c’est moi, l’impartialité, je l’ignore” (citat în franceză: mărturia sunt eu, imparţialitatea, o ignor); şi chiar vorbind la începutul călătoriei sale cu Pascal el s-a distins net de ceilalţi vizitatori care se plimbau pretutindeni înarmaţi cu carneţelele lor moi je ne travaille pas ainsi, je m’imprègne et puis j’écris (citat în franceză : eu nu nu lucrez aşa, mă impregnez cu ce văd şi apoi scriu) În rest, un ilustru predecessor al său, Custine, la doar două luni şi jumătate de sedere în Rusia, a reuşit totuşi să ne dea o descriere încă actuală: evident sârguincioasă culegere de materiale mai mult sau mai puţin obiective şi oficiale nu e totul – şi în cazul lui Custine, contactul în Franţa cu polonezi în exil şi ruşi frondeur (cuvânt în franceză – partizani ai Frondei) au contat probabil cu mult mai mult.

            În ceea ce priveşte hiperrealismul şi irealismul proletar al lui Barbusse nu a incetat să producă, fantasme şi monştri, cum e firesc, care, Stalin, Frankenstein, de exemplu, încheia omonima sa agiografie din 1935 “l’homme à la tête de savant, à la figure d’ouvrier et à l’habit de simple soldat (citat în franceză : omul are cap de savant, chip de muncitor şi vesminte de simplu soldat)

            La o privire mai atentă Barbusse se deosebeşte de “Sărmanul Istrati” nu pentru că e mai ştiinţific sau mai obiectiv, ci pentru că în optica sa “realitatea ideologică” (formulă eficace a lui Alain Besançon) semnifică prin ea însăşi ştiinţific, obiectiv şi mai real decât realul.

Fenomenul e şi mai complex în cazul unei persoane, mult mai apropiată pe atunci de Istrati, scriitorul şi militantul franco-rus Victor Serge. Fost analist, susţinător constient al regimului bolşevic, Serge se găsea într-o situaţie foarte dificilă încă din perioada represiunii din Kronštadt din ’21, el continuă să sprijine regimul, admiţând totuşi în particular criticile unor anarhişti străini ca de exemplu Emma Goldman, Gaston Leval (pe atunci delegati la Congresul Internaţionalei Sindicale Roşii – acesta are o observaţie profundă: Serge “jouait sincèrement le double jeu” (citat în franceză – Serge făcea cu sinceritate un joc dublu. (multe lucruri merg mai rău decât sub fascism, dar trebuie să minţim “pour sauver ce qui peut sauvé de la revolution” (citat în franceză: pentru a salva ceea ce se mai poate salva din revoluţie)

Mémoires d’un révolutionnaire (titlu în franceză Memoriile unui revoluţionar, probabil una din cărţile sale cele mai bogate şi frumoase desprea acele timpuri, sunt dominate de o extraordinară capacitate mimetică: capacitatea de a transforma în impresii personale si trăite formulele şi sloganurile care se nasc totuşi dintr-o experienţă colectivă.

Tovaraşii săi Body şi Suvarin subliniază amândoi această latură a personalităţii sale de literat “ à l’imagination fertile” (citat in franceza – cu imaginaţia fertilă.

            Serge pare să întruchipeze cu adevarat exemplul desăvârşit al acestei duplicităti – dvurušničestvo de atunci; un fel de gândire dublă alla Orwell ce se insinuează în însuşi natura profund dedublată a persoanei confruntată poate cu o realitate prea intensă pentru a fi asumată unul singur, sub greutatea covârşitoare a colectivitaţii.

            În ce-l priveşte pe atât de deosebitul Istrati, în domeniul gândirii si filosofiei, sunt extreme de interesante notele pe care i le consacră în 1930 Enciclopedia sovietică, descriindu-l în rezumat drept un “mic burghez dezorientat din punct de vedere ideology”, cu alte cuvinte Istrati n-a primit iniţierea intelectuală proprie epocii şi totul sau aproape totul pleacă de aici – nu e o întâmplare că în epoca, lumea celor ce ştiu să respingă total, cu antipatie, pe acest povestitor oriental, veleitar convertit la pamfletul politic. De ce să vrei cu tot dinadinsul să te ocupi de idei, marturii şi lucruri similare, în loc să spui pur si simplu povestiri (este reproşul unor diverşi cititori precum Robert France, Paz, Poulailla) o operă atât de declarat subiectivă, tumultuoasă, viscerală (vers l’autre flame – spre a alta flacăra). Nu evidenţiază pentru mulţi decât candoarea şi lipsa de pregătire a autorului ei – cel care se plânge cu atâta mâhnire de calomniile adversarilor politici e cu adevărat fuoru dal mondo neobişnuit observă cu o anume pertinenţă până şi un alt mare roman Mircea Eliade:

Cum să pretinzi că într-o confruntare politică să nu se uzeze arme politice precum calomnia?

Oricum pentru sau îimpotriva sovietelor, Istrati nu le va înţelege vreodată pentru că îi lipseşte necesara educaţie: astfel încât până şi în zilele noastre Hans Magnus Enzensberger poate să scrie aşadar: “son aversion nouvellement découverte n’est que l’envers d’une foi avengle dépassé, témoignant aussi bien du sentiment impuissant que de l’ignorance politique” (citat în franceză – aversiunea sa de curând descoperită nu e decât cealalta faţă a credinţei sale oarbe, depăşită, evidenţiind în egală măsură atât sentimental neputinţei cât şi ignoranţa politică, şi în aceeaşi ordine de idei, Roger Dadoun a remarcat chiar şi în faţa multor admiratori, o tendinţă profundă, adesea inconştientă de “a infatiliza” atât persoana cât şi atitudinile lui Istrati.

Paradoxal este infantilizat tocmai cel ce îşi refuză visarea. Şi totuşi ne putem întreba : această scriere a sa desprre soviete e atât de săracă în material obiectiv şi de gândire? Sigur, chiar descoperirea scandaloasă în spatele decorului bolşevic a unui model de dezvoltare total contrar American, este, dacă se doreşte, într-o oarecare măsură cliché un clişeu; în rest, de un secol diverse voci, de pildă cea a lui Tocqueville, s-au ridicat pentru a povesti că viitorul va aparţine în exclusivitate celor doi colegi antagonici şi paraleli – Russia şi America. Pentru Istrati, triumful de astăzi al “coloşilor” nu traduce decât o unica realitate fundamentală: şi în Uniunea Sovietică domină de acum cu claritate o nouă “castă”, prin definiţie comunistă dar în realitate alcătuită din “automates du fordisme et de l’amdisme et de l’amicanisation” (citat în franceză automatisme de fondism şi Americanism) aceasta apropiere incoercibilă pare să corespundă unui adevărat destin: destinul secolului; graţie unui paradox, “L’URSS est le pays le moins bourgerois du monde, mais qui aspire le plus à la bourgeoisie” (citat în franceză URSS este ţara cea mai puţin burgheză din lume, dar care aspiră în cel mai înalt grad spre burghezie) şi asta nu face decât să se conformeze à l’exemple de toutès les nations qui sortent lentement de la vie  patriarcale, tells nos Balkans (citat în franceză după exemplul tuturor naţiunilor care  ies lent din viaţa patriarhală, asemeni Balcanilor noştri” (În Rusia sovietică românul Istrati regăseşte cu atât dramatism ceva din rădăcinile sale)

Acum eticheta de “burghez” aplicată URSS nu are evident nimic riguros, e doar o aproximare sugestivă: dar în acei ani, abandonând marele current al istoriei oficiale, o serie întreagă de militanţi – s-a regasit dintr-o dată pierdută pe un pământ mai mult sau mai puţin cunoscut.

E, de pildă, cazul lui Pascal, prietenul lui Istrati, în oarecare măsură este şi cazul lui Victor Serge, al lui Suvarin, ultimii doi autori a două importante contribuţii care în ediţia din ’29 completează “Vers l’autre flame” (Spre alta flacară).

În realitate, asadar, Istrati nu a făcut foarte adesea decât să absoarbă fermenţii confuzi ai epocii, toată acea profundă germinaţie de cercetari şi întrebări care, de exemplu, cu 10 ani mai târziu va face loc, printre altele mitului grandios al comunistului Italian Bruno Rizzi privind “birocratizarea lumii, alt exemplu, makhaevsaina  (atacată de însuşi Stalin, mologismul desemnând doctrina lui Jan Makhaiski, care la începutul secolului a proclamat drept noua clasa hegemică viitoare (în parametrii unui pretins “socialism”) burghezia intelectualilor.