ARC PESTE TIMP: ISTRATI – MARIATEGUI – COUSELO

ILEANA SCIPIONE

Legenda vorbeşte de un strāin ce vizita România. Un necunoscut, al cārui nume, în chip întâmplātor sau aşa cum îi place de cele mai multe ori legendei, nu ar fi ajuns pânā la noi. Cālātorul a cerut sā fie dus într-un orāşel, despre care probabil cā Cervantes ar fi spus “de al cārui nume nu vreau sā-mi amintesc”. Nimeni nu putea pricepe ce interes avea el sā viziteze târgul uitat ce lâncezea somnoros la un capat al Deltei Dunārii, în buza unui port prāfos, unde docheri, şi ei uitati de Dumnezeu, cu ochii pierduţi hāt, în mlaştini, printre pāsāri sālbatice, trestii şi insuliţe de stuf plutitor, încārcau şi descārcau din când în când câte o corabie. “La  Brāila nu vei gāsi nimic interesant”, i-au spus toti, dar cālātorul a insistat. L-au urcat atunci într-un vagon de clasa a treia al singurului tren ce ducea la Brāila.

Criticul şi editorul cubanez Andrés B.Couselo Venet, cāci poate doar în mintea sa a mai trāit legenda, a povestit cā strāinul, unul din numeroşii hispanoamericani ce se îndrāgostiserā de proza lui Panait Istrati, aşa cum în anii 1990 mi-a mārturisit şi marele prozator peruan Mario Vargas Llosa ca i se întâmplase în tinereţe, ajunsese mergând pe urmele scriitorului român în chiar ţara natalā a acestuia. Cauta, fārā doar şi poate, trecerea, amintirea, lumea magica – şi latinoamericanii chiar stiu ce-i realismul magic – în care Panait Istrati îi învāluise pe Codin, Mihail, Chira Chiralina:

“Din mersul trenului, privea ţārani şi ţārānci, oameni simpli. Ţigani, turci, greci şi romāni îşi amestecā sângele în ţinutul acela din fundul pāmântului. Apoi cālātorul cutreierā tācut strāzile târguşorului, grādina publicā, vede debarcaderul, corabiile, bulevardul Maicii Domnului, şi mānâncā māmāligā şi plācintā la un birt”

Mai apoi, hispanul s-a întors acasā, purtând în suflet lumea pe care Panait Istrati “o recrease” pentru noi. Iar peste ani, încā emoţionat, a fost el însuşi traducātorul lui Codin în Cuba: Manuel Pumarega. Încā de la început trebuie sā subliniem cā Panait Istrati, “român anonim şi vagabond” în care se maturiza pe atunci (n.n.; iarna anilor 1923-1924) “un scriitor faimos”, continuā sā fie şi astāzi o legenda vie atât în Spania, dupā cum îmi mārturisea anul trecut la târgul de carte Bookarest cunoscutul critic literar spaniol Félix Romeo, cât şi în America Latinā, unde a existat neîncetat orizontul de aşteptare ideal pentru receptarea farmecului inedit al poveştilor sale cu haiduci rāzvrātiţi şi justiţiari, şi cu iubiri disperate, din care rāzbate o neostoitā sete de libertate.

La originea acestui orizont de aşteptare au stat, printre altele, şi pertinentele comentarii scrise, dupā un voiaj de patru ani, fācut în Europa, de cātre marele critic literar peruan José Mariátegui, ale cārui eseuri şi articole au pregātit receptarea şi au stimulat traducerea (desigur, din limba francezā) şi difuzarea operei scriitorului român pe întreg întinsul subcontinentului latinoamerican.

În scrierile sale, Mariátegui îl evocā în chip impresionant atât pe omul Istrati, plin de forţā şi nobleţe, dornic e libertate şi însetat de adevār, prieten fārā egal, cāt şi pe scriitorul veşnic revoltat şi angoasat care, crede el, ar fi avut o influenţā sensibilā asupra scriitorului modernist argentinian Ricardo Güiraldes (1886 – 1927), când acesta si-a conceput capodopera Don Segundo Sombra (1926):

Nici o victorie literarā, nici un succes editorial din ultimul timp n-au fost câştigate mai pe merit decât cele ale lui Panait Istrati. De la prima lui carte, care în ordine editorialā este Chira Chiralina, iar în ordine biologicā este Unchiul Anghel, am recunoscut cu toţii în Istrati daruri în stare sā-i asigure nemurirea. Opera lui era mesajul unui om de o curatā, generoasā, uriaşā omenie. Am bānuiala cā ea a lāsat urme adânci În literatura hispanicoamericanā. Mi se pare cā-i aflu rezonanţe în magnificul roman Don Segundo Sombra de Ricardo Güiraldes. Acesta e, asemeni celor ale lui Istrati, un cânt dedicat prieteniei. Don Segundo are si el instinctul rātācitor, bucuria aventuroasā a personajelor lui Istrati. Ca şi ele, are darul de a povesti. Filosofia lui se hrāneşte din aceleaşi sentimente. Dacā nu mā înşel cumva – este vorba mai curând de o  asonanţā spiritualā decât de o analogie artisticā între aceste douā opere -, meritul romanului Don Segundo Sombra n-ar fi deloc ştirbit prin aceasta. Fiindcā vecinātatea lui Panait Istrati nu poate fi decât o dovadā de mareţie”.

Pregnanta obsesie a lui Panait Istrati pentru prietenie şi solidaritate umanā a fost observatā şi de criticul Andrés B. Couselo:

Pentru acest vagabond necunoscut, pe care il apasā cumplit singurātatea, nimic nu valoreazā mai mult decât întâlnirea cu un prieten. Pe fiecare paginā, îl vedem coborând adânc în fundul sufletului omenesc, în cāutarea <<omului>>

Insistând, ca întotdeauna, asupra imposibilitāţii de a separa forma de fond, şi încercând sā lārgeascā fārā limite conceptul de realism, Mariátegui îi  aplicā lui Panait Istrati calificativele de scriitor “genial” şi “suprearealist”, autor al unei opere “sānātoase”, explicând:

            “Moartea vechiului realism nu a adus câtuşi de puţin prejudicii cunoaşterii realitāţii. Dimpotrivā, a facilitat-o. ne-a eliberat de normele şi prejudecāţile ce-i strângeu în chingi. În neverosimil existā uneori mai mult adevār şi mai multā umanitate decât în verosimil”.

De pe aceastā poziţie şi dincolo de imprecizia termenilor, apreciind cā “propunând literaturii drumurile imaginatiei şi ale visului, suprarealiştii nu o invitā în fond la altceva decât la descoperirea şi re-crearea realitāţii”, José Carlos Mariátegui îi aduce lui Panait Istrati un suprem omagiu, cāci este constient de faptul cā fantezia, departe de a ne despārţi de lume, ne ajutā sā o cunoastem în profunzime, prin explorarea stārilor crepusculare, a disperarii şi a subconştientului. Mai târziu, Mariátegui avea sā prefere oricārui alt reper al realismului tocmai binecunoscutul concept de realism magic, împrumutat, e drept, de la prozatorul italian Mario Bontempelli, dar devenit celebru datoritā primului bonom latinoamerican: Asturias, Capentier, Garcia Marquez şi mulţi, mulţi alţii.

Dar sā ne întoarcem la legenda de la care am pornit. Cālātorul a încercat sā dea de urmele scriitorului român în chiar orāşelul sāu natal, dar ce urme poate, oare, sā lase un vagabond? Şi într-un târziu a înţeles simplitatea fenomenului: “Necunoscutul a fost întreaga-i viaţā un vagabond. A venit pe lume în târguşorul de pe malul Dunārii în 1884. (…) moartea l-a surprins prematur în 1935”.

José Carlos Mariátegui a înţeles în profunzime semnificatia  acestui lucru încā de la inceput şi a exprimat-o fārā nici un fel de ezitare:

Panait Istrati şi-a adunat meterialele penru literaturā din viaţa lui de peregrināri şi durere. Literatura lui nu e marcatā nici de obosealā, nici de eleganţa celei la modā, ci face contrast cu neurastenia stilizatā şi delicatā a urbelor Occidentului. Panait Istrati nu poate fi catalogat în cadrul şcolilor de ultimā orā. Arta lui e cu adevārat <<suparealistā>>. Dar  suprarealismul lui are o calitate şi un spirit diferite de acelea ale şcolii ce acapareazā în epoca noastrā reprezentarea acestei tendinţe. Suprarealismul lui Istrati e impregnat de solidaritate umanā”.

Andrés B. Couselo, entuziast admirator al lui Panait Istrati, aşa cum am arātat, explicā în prefaţa pe care o semneazā motivele pentru care Istrati “e menit sā dāinuie”: “Noile generaţii se vor apropia de paginile sale pentru <<a descoperi>> lumea, cu durerile, bucuriile, nedreptāţile, trādārile şi prieteniile ei fidele”.

Dar lucrul acesta este posibil tocmai datoritā profundului umanism al operei  înseşi, atât de pregnant perceput de Mariátegui:

Mārturisesc cā nu cunosc, în literatura ultimilor ani, o opera atât de nobilā, atât de puternicā, atât de umanā cum e cea a lui Istrati. Omul acesta ne apropie uneori de zona misterului. Dar în aceeaşi clipā ne apropie şi de realitate. În romanele lui nu existā umbre, nu existā fantome, nu existā spiriduşi, nu existā tāceri, nici teatrale ieşiri din scenā. Existā, în schimb, un suflu de fatalitate şi de tragedie ce naşte din însāşi viaţa pe care o înfāţişeazā”.

Aşa cum bine arata, la rândul sāu, Andrés B. Couselo, Panait Istrati, vagabondul necunoscut, a fost profetul unei lumi drepte şi frumoase, cu oameni între care domneşte frāţia de cruce:

‘ … povesteşte, istoriseşte, pasional şi febril, ceea ce a trāit. Nu vrea sā facā literaturā, vrea numai sā aducā mārturia vieţii proprii, care a parcurs toate etapele durerii şi umilinţei”.

Lucru mārturisit, de altfel, cu mare luciditate, de insuşi Panait Istrati, spirit de luptātor, cāutând mereu moartea, într-un celebru reportaj scris de Frédéric Lefevre despre viaţa nemuritoare a creatorului:

Sunt sārac şi sper sā mor sārac, fiindcā merg pe drumul vieţii mele însoţit de imensa familie a vagabonzilor întâlniţi pe drumurile mele. Am ajuns la jumātatea operei proprii, aşa cum am conceput-o în lungii mei ani de vagabondaj. Când o voi termina, voi lāsa pana şi mā voi întoarce la drumurile de ieri, ca sā retrāiesc, alāturi de tovarāşii mei regāsiţi, ceasuri negre şi vesele, lipsite poate de rāspunderile grele ce mā apasā”.

În prefata la Codin, Andrés Couselo rāsbate cu profundā dragoste şi înţelegere, labirintul format de urmele scriitorului român, încercând sā distingā, în bezna vagabondajului, firul conducātor:

Continuā neobosit: Bucureşti, Pireu, Alexandria, Beirut, Muntele Athos. Fiece pas e o nouā lecţie. Panait pātrunde, uneori cu bucurie, alteori cu durere, în sufletul omenesc. Şi-l îmbogāţeşte pe al sāu. Ca un Diogene modern, cautā şi uneori descoperā <<un om>>. Ici-colo dā de spicele de aur ale prieteniei”.

Din aceste experienţe aventuroase şi, uneori, stranii, pe care le trāieşte ca paznic de noapte, picolo, patiser, recepţioner de hotel, lācātuş, ghid, zugrav, contrabandist, cazangiu, vânzātor ambulant de cafea, mecanic, zilier, docher sau simplu servitor, falsificând paşapoarte, schimbându-şi neîncetat numele şi protectorii, se nasc romanele lui Istrati, aşa cum bine observa José Carlos Mariátegui:

În aceste cārţi, naraţiunile se înlānţuie în chip miraculos, în chip oriental. Autorul povesteşte. Personajul povesteşte. O povestire cuprinde şi zāmisleşte alta. Personajele lui Istrati nu sunt vāzute trāindu-şi viaţa; sunt auzite povestindu-şi-o. Şi astfel sunt prezenţe mai vii. Astfel au o viaţā mai intensā”

Fārā nici o îndoialā, în romanele sale, Istrati, poate cea mai modernā Şeherezadā din câţi au jinduit la titlul acesta de onoare, este în acelasi timp şi Scriitorul şi Naratorul-personaj şi Personajele, Autor şi Actant totodatā. Incontestabil, are darul povestirii, dar şi harul histrionic de a se încarna în, sau de a fi, toate personajele. Plutind în derivā, se simte singur pe lume şi şi-o umple cu ciudatul amestec de prieteni reali şi imaginari ce-i mişunā prin minte. Poate cei mai importanţi dintre ei, pentru cā sunt şi exotici, sunt cei din specia haiducilor. De ei se îndrāgosteşte definitiv José Carlos Mariátegui şi le face apologia în vorbe pline de cāldurā şi înţelegere, neîndoielnic inspirate de bogatele-i lecturi din Panait Istrati:

Ce e un haiduc ? Panait Istrati nu-l defineşte, ci-l prezintā. Îl face sā trāiascā în povestirile-i pasionale şi pasionante. Haiducul e un personaj întrucâtva romantic şi oarecum primitiv din codrii României. Un om care trāieşte certat cu legea şi urmārit de jandarmi. Pe jumātate bandit, pe jumātate contrabandist, în fond, haiducul nu e, cu toate acestea, nici bandit, nici contrabandist. (…) Cāutând afinitāţi şi apropieri, gāsim în haiduc ceva din acei montoneros ai noştri de pe timpuri, de dinainte de înrolarea lor sub steagurile câte unui caudillo. Haiducul nu ascultā de legea celor puternici, asculta în schimb de legea haiducilor, de inexorabila lege îndreptatā împotriva tradātorilor şi a laşilor. Calea feratā, telegraful, automobilul şi şoseaua sunt duşmanii haiducului, ale cārui drumuri  nu se vor a fi tangente cu cele ale civilizaţiei. Fiindcā el nu poate fi conceput decât într-un cadru medieval, ca cel ce se pāstreazā în mare parte în Balcani”.

Panait Istrati se identificā pregnant mai ales cu acesti exotici, dar atât de impresionanţi, haiduci. Cāci e mai mult decât un scriitor, e, aşa cum conchide Andrés B. Couselo:

… un bard atemporal, ce povesteste istorii de dinaintea inventārii alfabetului. E naratorul ce ştie sā-şi nuanţeze durerea, bucuria, pasiunile omeneşti. Cārţile lui sunt rodul propriei vieţi, a mediului şi experientelor sale. Sunt trāite, nu concepute. De aici, patetismul lor. De aici faptul cā fiece paginā scrisā de el ne înflācāreazā inimile şi ne <<leagā>> de  vorbele lui pân  la  sfârşit. Când cititorul ajunge la moartea lui Codin, e de-acuma cu sufletul la gurā. Trebuie  sā  se opreascā din citit şi sā tragā aer în piept. Istrati l-a captivat. L-a fācut sā-l iubeascā pe teribilul <<urs>> criminal. Moartea lui l-a cutremurat, cāci în Istrati nu existā ficţiune literarā, ci numai viaţā trāitā”

Dar forţa vitalā, substanţa operei lui Panait Istrati – observā pe drept cuvânt José Carlos Mariátegui – nu provine de la proaspātul şi spontanul sāu dar de povestitor, pe care lesne i-l recunosc şi unanim i-l laudā criticii. Sā îi lāsām de aceea, pentru a încheia, ultimul cuvânt:

Provine  [n.n.: forţa lui vitalā]  din spiritul însuşi al operei. Nu e o chestiune de abilitate literarā. În adâncul poveştilor lui palpitā un puternic sentiment de libertate, o disperatā sete de justiţie. De aceea, cārţile lui au un autentic accent de sānātate. Poartā pecetea inconfundabilā a forţei creatorului lor, pe care mai mult decât orice îl preocupā adevārul. În cārţile lui existā o dozā infimā de <<literaturā>>. Dar aceasta nu ne împiedicā sā le clasificām printre cele mai înalte creaţii artistice ale timpului nostru”.

Lasă un răspuns